Cat de mult a gresit Eminescu?

Moto: „Urechea te minte și ochiul te-nșeală.”

(Eminescu, Mortua est)

Zilele trecute, un prieten vechi din liceu, azi inginer, îmi scrie un mail din care înțeleg că e nedumerit, ba chiar derutat de o greșeală istorică gravă comisă de Eminescu. Îmi scrie că ani de zile a trăit sub vraja poetului, dar acum, când a aflat de această nepermisă gafă, e încercat de mari îndoieli și mă roagă să-l lecuiesc eu de starea de deprimare în care se află. Despre ce e vorba? În Scrisoarea III, Eminescu greșește grav, zice el, plasând bătălia de la Rovine (1395) după bătălia de la Nicopole (1396), când, de fapt, lucrurile stau exact pe dos. M-am gândit să-i formulez un răspuns scurt, lămuritor. Dar, cum nu prea aveam destul timp la dispoziție pentru a concentra expresia, i-am trimis un răspuns mai lung. Vorba lui Pascal: „dacă am scris o scrisoare aşa de lungă este pentru că nu am avut destul timp ca să-ți scriu una mai scurtă[1]”. Și, francofil din convingere cum sunt, am mai luat pildă și de la Louis Pasteur care a prelucrat, cum a știut el mai bine, microbul turbării și l-a introdus în vaccinul său pentru a vindeca tocmai turbarea… Am uitat, din păcate, că un neghiob l-a scuipat între ochi când a aflat de ce-a fost în stare să facă.

Reproduc scrisoarea:

Dragul meu,

În Scrisoarea III, Eminescu comite mult mai multe și mai grave greșeli încât, cu toată părerea de rău, n-am cum să te lecuiesc de necaz. Ia de la mine, totuși, oleacă de terapie, citindu-mă fără grabă și până la capăt.

Ne mai aducem aminte unii dintre noi, cei trăitori în Epoca de Aur, că istoriografii vremii au modificat numele domnitorului muntean din Mircea cel Bătrân, cum îl știam din cărțile de istorie, în Mircea cel Mare. Do you remember? Motivația era politică. Lui Ceaușescu îi plăcea să fie socotit continuatorul glorioșilor noștri voievozi. Îmi stăruie încă în memorie tabloul în care îl puteai admira pe N.C. înconjurat de câțiva dintre aceștia. El era plasat cumva în prim-plan așa încât să pară și mai mare, și mai frumos, și mai glorios decât predecesorii săi, chiar dacă aceștia se numeau Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Istoriografii i-au schimbat numele lui Mircea din Bătrân în Mare în scop preventiv: pentru a evita orice trimitere răutăcioasă la „bătrânețea” secretarului general, care se apropia de cei 70 de ani… biblici. Deși numai de adevăr nu le ardea lor când au făcut modificarea, recunoaște, rogu-te, că puțini dintre noi ne-am gândit atunci că, lingvistic vorbind, ei au avut de partea lor chiar adevărul. Să ne înțelegem (cum zice domnul Cristoiu): în Evul Mediu românesc, cuvântul bătrân avea o semnificație care s-a pierdut cu totul în limba de astăzi. Era un fel de transpunere a slavului старый (starâi) ce va să zică: „Mircea cel Vechi”, adică întâiul dintre domnitorii munteni purtând numele Mircea. El trebuia cumva individualizat printr-un epitet pentru a-l putea identifica în raport cu ceilalți Mircea care au urmat la tron: Mircea, fiul lui Vlad Dracul (1442), Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău (1509), Mircea Ciobanu, fiul lui Radu cel Mare (1545). Dar, oricum am lua-o, pentru cronicarii din veac bătrână nu era vârsta domnitorului, ci epoca în care a domnit el.

Și ar mai fi ceva de adăugat, mutatis mutandis. Dicționarele ne spun că bătrân al nostru coboară din veteranus, care însemna în latină întâi și-ntâi „vechi în serviciu” și abia apoi „bătrân”. Veteranii care au colonizat Dacia erau „pensionari ai armatei romane” abia trecuți de 30 de ani. (Nu trebuie să ne mirăm prea tare, cam la aceeași vârstă se pensionează fotbaliștii noștri de azi. Chiar tu te revoltași deunăzi când un cronicar sportiv îl făcu bătrân pe Gianluigi Buffon, portarul de vreo 40 de ani al lui Juventus Torino.) Bătrân propriu-zis era în latină senectus, termen pe care nu l-am moștenit, dar îi recunoaștem rădăcina în împrumuturi târzii precum: senectute, senescență, senior, senat, senil și poate că voi fi uitat vreunul.

Acestea fiind spuse, să ne întoarcem la poetul nostru. Eminescu avea cunoștințe serioase privitoare la „limba veche și-nțeleaptă a cronicelor bătrâne” (cum zice el). Găsim o dovadă în chiar primul vers al Scrisorii III:

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă

unde cuvântul limbă e folosit cu sensul lui din vechime, pierdut astăzi, acela de „seminție, popor, etnie, neam”. Acest amănunt, precum și altele multe de același fel[2] din opera sa mă determină să cred că Eminescu înțelegea prea bine semnificația arhaică a lui bătrân din numele voievodului muntean.Cu toate astea, cuvântul bătrân e folosit de el cu sensul său de azi, adică acela de „om în vârstă”. Poetul uită (mai bine zis: se preface că uită) până și faptul că, în timpul bătăliei de la Rovine, domnitorul muntean avea doar 39 de ani împliniți, și scrie:

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.

Alt detaliu. În 1395, Baiazid împlinise 41 de ani. În pofida realității cronologice, cum vezi, sultanul i se adresează lui Mircea precum știm de la școală:

O, tu nici visezi bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!

Toată floarea cea vestita a întregului Apus

sau:

Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?

Cu aproape doi ani mai tânăr decât sultanul, Mircea își asumă și el condiția de moșneag în continuarea dialogului cu Baiazid:

– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.

Un pic mai la vale, „tânărul” Baiazid încearcă să-l intimideze pe „bătrânul” Mircea evocând zdrobitoarea victorie împotriva creștinătății de la Nicopole și sugerând iminenta supunere a Cetății Eterne:

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă,

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…

Ai avut dreptate, prietene, cu mailul tău. Deschidem cartea de istorie și ce citim acolo? Bătălia de la Nicopole a fost câștigată de turci, e adevărat, dar acest lucru s-a întâmplat în septembrie 1396, la un an și mai bine după bătălia de la Rovine din mai 1395. Cât despre pristolul de la Roma nici că încape vorbă la 1395. Constantinopolul e cucerit de Mahomed al II-lea abia la 1453, așadar la 60 de ani după Rovine. Imperiul Otoman se lățește tot mai mult și abia când turcii au supus primele insule italiene din apropierea Veneției, pe la 1480, Mahomed al II-lea începe să jinduiască la… Roma, pe care urma s-o umilească, spera el, hrănindu-și armăsarul tocmai din pristolul altarului bazilicii San Pietro.

Ne mai uităm și în cartea de geografie și vedem că la 1395 nu exista nicio localitate cu numele Rovine în Țara Românească (Muntenia). Domnul Iorgu Iordan, academicianul, ne lămurește că toponimul acesta provine dintr-un plural al substantivului rovină, care înseamnă, după DEX: „groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă), loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă”. [Acc. și: róvină. – Pl. și: rovini] – Din bg. rovina. „loc mlăștinos”. Localitățile Rovine de azi (una în Dolj, alta în Ialomița) sunt de dată ulterioară anului 1395. Au fost botezate astfel, în amintirea luptelor crâncene din mlaștinile Munteniei, tot așa cum numele satului Reviga Nouă, aparținând comunei Reviga, a căpătat numele voievodului Mircea cel Bătrân, învingătorul turcilor.

Vei spune, acum, ca să-l salvezi pe Eminescu, speriat de atâtea inadvertențe, că poate el nu s-a referit la o localitate anume Rovine, ci chiar la terenurile mlăștinoase, la… rovinele de acolo, dar să știi că n-ai dreptate. Perpessicius inserează în marea ediție Eminescu câteva facsimile din manuscrisele poetului, unde îl poți vedea pe Rovine ortografiat la inițială cu majusculă, asemenea tuturor numelor proprii. Încă o „greșeală” a lui Eminescu la inventarul tău. Și mai sunt. Îți mai aduci aminte de visul lui Baiazid de la începutul poemului? Dacă nu, îți reamintesc primele versuri:

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,

La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă…

Să știi de la mine că visul acesta nu-i nici pe departe visul lui Baiazid Fulgerul (Ildirâm) cum, nu știu de ce, ne derutează poetul, ci e al sultanului Osman Gazi I, întemeietorul dinastiei osmanice, care declară independența Principatului Otoman, în 1299, cu vreo 60 de ani mai înainte de nașterea lui Baiazid. Visul este evocat amănunțit de istoricul austriac Joseph von Hammer în cartea sa Geschichte des Osmanischen Reiches (Istoria Imperiului Otoman) din 1834. Eminescu cunoștea lucrarea, dovadă că el a transpus fidel visul sultanului. Cine urmărește filiația textelor găsește în opera istoricului austriac toate detaliile pe care le știa din versurile poemului eminescian: îi va reîntâlni acolo pe șeicul Edebali și pe „frumoasa Malchatun”, va revedea cum se înalță la cer uriașul arbore din rădăcinile căruia izvorăsc fluviile Tigris și Eufrat, va mai citi acolo cum uriașa-i coroană umbrește culmile munților Atlas, Taurus sau Caucaz. Și va mai constata ceva: anume că Eminescu preia până și vorbele istoricului, căci „von außen schlummernde, nach innen geöffnete Auge” nu-i altceva, în germană, decât „ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă” din versurile pe care abia ți le-am citat. Și care în mare încurcătură mă pun!

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro