Interzicerea accesului la rețelele sociale pentru minorii sub 16 ani nu îi protejează real pe copii, ci doar îi face mai vulnerabili

Propunerea tot mai des întâlnită în lume, inclusiv în România unde avem un proiect de lege în acest sens care a trecut de Senat, de a interzice accesul minorilor sub 16 ani la rețelele sociale pornește dintr-o îngrijorare legitimă, însă ajunge la o soluție greșită. Mecanismele de verificare a vârstei sunt aproape imposibil de implementat fără a încălca dreptul la viață privată, iar aceste interdicții nu îi protejează real pe copii. Din contră.

Unul dintre cele mai răspândite discursuri din ultimii ani susține că rețelele sociale și dependența de telefon „strică” creierul adolescenților, provocând depresie și anxietate. Voci influente, precum psihologul Jonathan Haidt, au popularizat ideea că platformele digitale ar remodela biologic dezvoltarea tinerilor. Sună convingător, dar nu este susținut de date solide.

De fapt, cercetările din ultimul deceniu arată altceva. Relația dintre social media și sănătatea mintală este mult mai nuanțată, iar dovezile pentru o cauzalitate directă sunt slabe. Psihologul Candice Odgers, care studiază de peste 20 de ani bunăstarea adolescenților, spune clar: nu există probe că tehnologia digitală este un factor major al depresiei sau altor tulburări.

Aceeași concluzie a fost formulată recent și de National Academies of Sciences, Engineering, and Medicine din SUA: efectele identificate până acum sunt mici, adesea neglijabile, și pot combina influențe atât pozitive, cât și negative. Cu alte cuvinte, narațiunea culturală potrivit căreia social media ar fi în mod fundamental dăunătoare adolescenților nu reflectă realitatea științifică, care este mult mai complexă.

Cu toate astea, săptămâna asta, Australia a interzis total accesul minorilor sub 16 ani la rețelele sociale. Legea stabilește că zece dintre cele mai mari platforme (TikTok, Instagram, Facebook, YouTube etc) trebuie să blocheze accesul acestora, iar în caz contrar vor plăti amenzi considerabile. 

Măsura, prezentată oficial ca o modalitate de a proteja sănătatea mintală a tinerilor și a reduce expunerea lor la conținut potențial dăunător, obligă platformele să implementeze sisteme de verificare a vârstei (de la estimări asistate de inteligența artificială până la verificări pe baza documentelor). Mai multe organizații, printre care și UNICEF, au criticat vocal această legislație nouă și au argumentat, printre altele, că va veni cu costuri semnificative pentru viața privată. 

În România, inițiativa legislativă de reglementare a accesului online al minorilor nu merge tocmai până la o interdicție totală pe model australian, dar propune ”majoratul digital” la 16 ani. Conform acestui proiect, minorii sub această vârstă ar putea accesa servicii online și rețele sociale doar cu acordul parental verificabil, iar părinții ar avea instrumente pentru a solicita suspendarea sau blocarea conturilor copiilor lor și pentru a limita accesul la conținut dăunător. 

Și la nivelul Uniunii Europene se poartă discuții intense despre reguli similare. Parlamentul European a votat recent în favoarea stabilirii unei vârste minime de 16 ani pentru accesul la rețelele sociale și alte servicii digitale fără consimțământul părinților, însoțită de propuneri de restricționare a anumitor caracteristici considerate „adictive”. Deși textul propus nu este încă lege, reflectă tendința autorităților de pe continent de a armoniza standardele privind protecția copiilor în mediul digital.

Ideea de a limita accesul minorilor la internet prin interdicții sau acorduri parentale obligatorii pornește dintr-un reflex vechi, aplicat la o realitate complet schimbată. Internetul nu mai e de mult un loc în care copiii doar „pierd vremea”, ci a devenit o infrastructură socială fundamentală, unde învățăm, comunicăm, ne formăm și exprimăm opinii și intrăm în contact cu lumea largă. 

Să condiționezi accesul la toate aceste experiențe de un „acord parental verificabil” cum se vrea în România, de exemplu, înseamnă să tratezi internetul ca pe un spațiu periculos care trebuie controlat la intrare, nu ca pe un bun public esențial.

Unii au comparat această măsură cu interdicția minorilor de a intra în cluburi de striptease sau în baruri. Dar comparația e greșită. De fapt, e ca și cum ai interzice minorilor să intre în centrul orașului doar pentru că acolo sunt și baruri și cluburi de striptease. 

În loc să ducem responsabilitatea pe umerii platformelor și să încercăm să le facem să ne ofere tuturor un mediu mai sigur, alegem să le facem viața mai ușoară și să le spunem că ar trebui pur și simplu să interzică accesul unei categorii mari de oameni și apoi ne așteptăm ca problema să se rezolve în mod miraculos.

Copiii nu dispar din mediul digital doar pentru că o lege le blochează accesul la platformele mari; vor migra spre spații mai greu de monitorizat, mai opace, mai periculoase. Internetul nu e un oraș în care închizi o stradă și gata, ai rezolvat problema. E un ecosistem vast, în permanentă schimbare, unde interdicțiile au fost mereu făcute doar ca să fie încălcate.

Realist vorbind, e o măsură care limitează grav libertățile personale ale tuturor. Da, chiar și ale copiilor, care sunt tratați în aceste dezbateri ca niște entități fără niciun fel de autonomie, incapabile să facă alegeri sau să învețe să navigheze responsabil spațiul digital.

Children’s Rights International Network, o organizație internațională care militează pentru drepturile copiilor, avertizează că restricțiile generalizate asupra accesului lor la internet „nu doar că pot declanșa discriminarea, ci o și perpetuează”, prin faptul că blochează accesul tinerilor la informații esențiale pentru educația, sănătatea și siguranța lor. Pentru mulți copii, mai ales pentru cei din medii vulnerabile sau familii abuzive, internetul nu este un spațiu periculos din care trebuie scoși, ci singura sursă de sprijin, consiliere și comunitate.

Această dimensiune este complet ignorată de legislațiile care tratează internetul ca pe o substanță toxică ce trebuie ținută departe de minori. În realitate, pentru mulți adolescenți, rețelele sociale sunt adesea locul în care învață despre sănătate mintală, identitate, orientare profesională, educație sexuală sau relații sănătoase, informații pe care mulți nu le primesc acasă sau la școală. 

Realitatea e că orice mediu social implică riscuri, iar maturizarea presupune tocmai învățarea felului în care navighezi acele riscuri.

Să traversezi strada e riscant. Pentru un copil de doi ani, apropierea de bordura trotuarului este un pericol real. Părinții își țin respirația până când copiii lor învață, treptat, să se oprească, să se uite în stânga și în dreapta, să fie atenți la semafor. Apoi vin etapele următoare: mersul singur pe trotuar, învățarea regulilor nescrise ale orașului, chiar și „arta” traversatului prin locuri nepermise fără să-ți pui viața în pericol. Iar când acel copil devine adolescent, poate să rătăcească prin oraș pe cont propriu, cu căștile în urechi, jucându-se cu aceste reguli fără să conștientizeze câtă experiență a acumulat.

Același lucru este valabil și pentru internet. Da, rețelele sociale pot fi riscante pentru tineri. La fel cum pot fi riscante școala, prieteniile sau chiar propria familie. Și da, platformele pot fi proiectate mai bine, cu mai multă grijă pentru siguranța utilizatorilor. Dar nicio soluție de design, nicio barieră tehnică, nicio interdicție nu poate elimina complet riscul. Și, uneori, reglementările foarte stricte pot chiar să producă efecte inverse celor intenționate.

Blocarea accesului copiilor nu îi face brusc competenți digital la 16 ani, exact în ziua în care își creează, pentru prima oară „legal”, un cont de Instagram. Nu există o vârstă magică la care competențele digitale apar peste noapte. A le spune copiilor „nu ai voie online până la 16 ani, dar de mâine trebuie să știi să te descurci singur” este echivalent cu a nu-i lăsa niciodată să traverseze strada și, la un moment dat, de nicăieri, să-i pui să traverseze cea mai aglomerată intersecție din Tokyo.