Cătălin Botoșineanu: In căutarea unui trecut, dar nu a celui oficial. Documentele clasificate și memoria recentă în România post-decembristă
Orice comunitate este interesată de prezervarea mărturiilor produse în trecutul recent. Ce eșantioane alege să își tezaurizeze, care sunt ,,arhivele” ce vor deveni în timp ,,Arhive” sunt alegeri mai curând dintr-o zonă semi-clandestină. În spațiul public din România lipsește o discuție asupra acestor realități. Arhivele nu ascund doar un trecut ci și foarte mult prezent, domenii întregi de activitate curentă intersectându-se cu mărturiile din documentele produse anterior. Preluând o expresie a fostului director al Arhivelor Naționale, Ioan Drăgan, soarta României s-ar fi înscris într-un alt orizont dacă am fi avut arhive mai bine organizate și mai sigure.
În anul 2002, într-un context politic care privilegia acomodarea legislației românești la perspectiva aderării euro-atlantice, s-a adoptat un cadru legislativ care a reglementat domeniul documentelor clasificate produse de instituțiile militare sau cele civile. Legea nr. 182, privind protecția informațiilor clasificate și HG 585, privind aprobarea standardelor naționale de protecție privind documentele clasificate au fost cele două normative care au devenit, treptat, noua constituție a serviciilor secrete din România. Era o necesitate reală întrucât acest domeniu era lăsat arbitrariului produs de legislația comunistă, în uz încă din anul 1971. Pe lângă lunga listă a prevederilor care au normat beneficii reale pentru administrarea documentelor clasificate, s-au strecurat și câteva articole care au produs efecte catastrofale în relație cu dreptul comunităților la propria memorie.
HG 585/2002 a încalcat pur și simplu o lege, legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996 și a instituit dreptul SRI, DGIPI sau al Serviciului secret al Armatei să dispună nu doar asupra documentelor proprii ci și asupra documentelor clasificate produse de autorități și instituții publice sau a marilor coloși industriali din perioada comunistă. Practic, în afara oricăror competențe istorice sau arhivistice, fără a avea un drept de proprietate sau de deținere legală, documentele clasificate ale oricărei organizații intrau de facto în custodia Serviciilor de informații. Odată create, indiferent de nivelul de clasificare, actele erau pus sub sechestru, folosirea lor fiind îngăduită doar de către acestea.
Peste toate instituțiile s-au rostogolit arbitrar noile prevederi. Încălcând legislația în uz care prevedea termene de păstrare pentru aceste categorii de documente, s-a dispus distrugerea lor pe baza unui simplu proces-verbal de distrugere. În cazul Arhivelor Naționale (ANR), documentele clasificate, preluate în depozite pentru a intra în circuitul public, au devenit noua Cenușăreasă. Accesul a fost condiționat de declasificarea fiecărui document în parte, indiferent de anul creării sau de emitent. În acest caz se poate ușor documenta perversitatea introdusă prin HG 585/2002. Deși legea 182 prevedea o sincronizare cu cazuistica din țările NATO, în schimb, prin hotărârea de guvern un document clasificat putea rămâne sub acest regim ,,până la” un termen stabilit pentru fiecare nivel de clasificare. Acest ,,până la” însemna de fapt mai ales ,,după”, pentru că la împlinirea termenelor de clasificare (30 de ani pentru secret, 50 pentru strict secret), documentele nu se declasificau în bloc, ci era necesară o procedură anevoioasă pentru fiecare act în parte. Nu am preluat cazuistica occindentală, care prevedea declasificarea tuturor documentelor la expirarea termenului de clasificare, ci am apelat la o soluție ,,românească” din deja clasicul registru ,,știm noi mai bine”.
Așa se face că astăzi un cercetător nu poate avea acces la documente clasificate produse înainte de primul război mondial de către unitățile militare sau la actele legiunii de jandarmi din anii ’20, deși termenele lor de clasificare au expirat de jumătate de secol. Evident că acest lucru îl știu și Serviciile, dar interesul lor este legat de putere și de controlul informațiilor, fiind speculat orice prilej în acest sens. Au fost totuși și unele excepții meritorii, reprezentate de sălile de studiu ale unor deținători de arhive în care directorii respectivi au rezistat presiunilor și au aplicat legislația în spiriul ei și în acord cu recomandările europene privind arhivele. După 2007, odată cu mandatul la conducerea Arhivelor Naționale a lui Dorin Dobrincu, și în unele săli de studiu din țară s-au putut consulta documente clasificate. Înainte de acest an, le puteau consulta în regim preferențial doar unii istorici, agreați de putere sau de fostele conduceri ale ANR. Astăzi, în pofida oricărei legi sau cutume ale unui stat democratic, amintind mai mult de ethosul unui stat totalitar, DGIPI, serviciul secret al MAI, le dorește scoase din cercetare și supuse declasificării. Oare se va ajunge în situația în care vor scoate inclusiv din biblioteci volumele de documente publicate, în care au fost editate astfel de acte clasificate?
În perioada comunistă, statul totalitar a menționat în legea 66/1971 că documentele clasificate fac parte din fondul arhistic național (FAN). Acest lucru a condus la predarea către depozitele instituțiilor, și ulterior în depozitele Arhivelor Naționale, a unui număr semnificativ de documente clasificate, a căror valoare documentară le asigura statutul de parte a FAN. În anul 2002, autoritățile democratice au fost ,,mai vigilente”, stabilind că documentele clasificate se arhivează sau se distrug. Această prevedere a fost și a rămas o încălcare flagrantă a cadrului legal și a mandatului cu care statul român a însărcinat Arhivele Naționale, timp de aproape 190 de ani. Documentele produse de instituțiile publice, clasificate sau nu, în temeiul legii 16/1996 se pot distruge doar cu avizul ANR, care este singura instituție abilitată să asigure protecția FAN. După cum putem intui, între documentele pe care Serviciile de informații au dat ordin să fie distruse au intrat și multe documente din FAN.
Serviciile au replicat, timp de aproape două decenii, că au respectat legea atunci când au dispus distrugerea documentelor clasificate, inclusiv cele anterioare anului 1989, primăriilor de municipii, Consiliilor Județene, Regionalelor CFR, foștilor coloși industriali din perioada comunistă, penitenciarelor, spitalelor și Universităților (în cazul SRI) sau Prefecturilor și structurilor militarizate din cardul MAI (în cazul DGIPI). Este un răspuns fals și incomplet. Cel corect este acela că au respectat o hotărâre de guvern și au încălcat o lege. Un absolvent onest de Drept știe că există o ierarhie a actelor normative, iar în acest caz nu trebuie să intrăm în capcana întinsă de Servicii care au invocat o opoziție între legi. Opiniei publice i se livrează o problemă tratată drept una de natură legislativă, dar în statele post-comuniste această poveste mascheză interese mai ample. Oricum, este o discuție care intersectează și o altă anomalie, legată de protecția patrimoniului cultural.
În România, prin identificarea documentelor deţinute sau pilotate de către Arhivele Naţionale drept FAN ne situăm în afara discuţiei legate de patrimoniul imobil. O scrisoare a lui Mihai Eminescu, o stampă sau un pergament deţinute de un muzeu sau o bibliotecă publică constituie parte a patrimoniului naţional, în baza legii pentru protejarea patrimoniului cultural național mobil 182/2000, în timp ce aceleaşi piese sunt doar fond arhivistic în posesia unui Serviciu Judeţean al ANR. În timp, statul român a impus, prin cazuistica din practica curentă a instanțelor dar și prin cei puși să protejeze patrimoniul (polițistul specializat) sau arhivele (arhivistul), o diferență calitativă între acestea. Odată cu intrarea în UE, în ciuda pașilor făcuți în direcția accesului la documentele de interes public ale instituțiilor, progresul de ansamblu este atât de mic încât orice reușită a rămas aproape irelevantă. Astăzi, discuția despre patrimoniu este aproape confiscată de fantasma digitalizării.
Revenind la documentele clasificate, Serviciile au aplicat retroactiv HG 585 și s-au apucat să toace hârtii și memorie, preluând expresia colegului Mircea Stănescu. Au devenit sursa dreptului, pentru că documentele clasificate din perioada 1971-2001 nu puteau fi abordate prin prevederile hotărării de guvern din 2002. Au dispus distrugerea documenelor clasificate, temându-se de riscurile pe care acestea, parțial supravegheate de către creatorii lor, le puteau aduce ,,siguranței naționale”. Au izolat problema într-o bulă temporală, într-un context deposedat de propriul trecut pentru a suspenda dreptul comunităților la memorie.
Însă avem dreptul să știm ce documente clasificate s-au produs la vizita președintelui Franței, Fr. Mitterand, la Iași, în 1991, sau a Papei Francisc, în 2019, în același oraș, ce informări au primit prefecții unor județe de la Serviciile de informații, sau ce documente clasificate sunt în arhiva Poliției din București pentru perioada Mineriadei din iunie 1990, din timpul primei vizite a Regelui Mihai sau a summit-ului NATO din 2008. Astăzi, ICCMER, cu ajutorul procurorilor și polițistilor, caută în subteran, prin săpături arheologice, urmele genocidului produs în perioada comunistă la adresa unor copii instituționalizați în orfelinate. La suprafață, această cercetare nu se mai poate desfășura pentru că au fost distruse arhivele acestor instituții de tortură. Același lucru s-a întâmplat și cu mărturiile scrise din maternităților unde s-au produs tragediile cu mamele care avortau clandestin. Pe cine și ce vrem să ascundem? Poate ne este frică de propriul nostru trecut, care nu este atât de glorios cum ne este livrat de istoriile oficiale.
O societate democratică se construiește și prin accesul la documentele clasificate, imediat după ce acestea nu mai sunt sensibile. Și în statele occidentale se pot documenta întârzieri sau rețineri ale predărilor, dar acest lucru devine unul inevitabil în cele din urmă. Ultimul președinte al SUA, Donald Trump, a fost trimis în judecată de către Arhivele Federale tocmai pentru distrugerea unor astfel de documente. În România, prin distrugerea sistematică care s-a practicat în ultimul deceniu, nici măcar nu mai putem documenta existența acestora. O imagine asupra unității de măsură a documentelor clasificate distruse, declasificate sau preluate de unii deținători este aproape imposibil de realizat.
Relația dintre Arhive, documente și putere s-a jalonat mereu în termenii conservării unor mărturii sigure, nemediate despre propriul trecut. Doar în statele totalitare, documentele capătă însemnătatea pe care le-o acordă autoritățile, în total dezacord cu rațiunile creatorului. Arhiviștii români, mult prea mult timp văzuți ca simple anexe ale istoricilor, au dus mai departe mandatul evaluării și salvării documentelor. Din păcate, istoria arhivelor în lumea românească este una a distrugerilor și a pierderilor. Dacă astăzi există câteva mărturii în depozitele ANR, acest lucru nu s-a întâmplat datorită aplicării unor legi sau regulamente, ci mai curând a devoțiunii arhivarilor și arhiviștilor din ultimele două secole. În pofida vremurilor, a contextelor potrivnice sau chiar a trupelor sovietice, în perioada anilor 1944-1958, aceștia s-au încăpățânat să creadă în misiunea lor. Citeste continuarea pe Contributors.ro