Cătălin Striblea povestește momentul în care a suferit un AVC: La spital nu mergea tomograful. ”Trebuie încălzit, domnul Striblea!”. Colegii mei au început să dea telefoane, dar nu toată lumea lucrează în televiziune

Jurnalistul Cătălin Striblea a povestit, luni seară, în cadrul evenimentului „Noi pentru ei”, organizat de Asociația pentru Lupta Împotriva Accidentului Vascular Cerebral (ALIA), momentul când a suferit un AVC hemoragic, de la care au trecut aproape 10 ani. Cătălin Striblea a vorbit despre haosul de care s-a lovit în spital în acea noapte și despre faptul că, în ultimii aproape 10 ani, a mers în fiecare zi într-un centru de recuperare.

„Nu îmi face plăcere să vorbesc despre asta, dar pot să vorbesc despre asta și știu că este important. Se fac 10 ani în curând, 10 ani de la momentul în care viața mea s-a schimbat”, și-a început povestea jurnalistul.

„Nu doar că eu am avut un AVC și trăiesc cu sechele de 10 ani, dar ultimii 10 ani au însemnat pentru mine să merg aproape în fiecare zi într-un centru de recuperare. Nu este zi în care să nu fi văzut un om care să nu fi făcut un AVC. În unele zile văd chiar mai mulți bolnavi”, mai spune el.

Cătălin Striblea a suferit un AVC hemoragic în timpul nopții: „M-am trezit în toiul nopții paralizat pe partea stângă. În momentul în care salvarea a venit la mine acasă, m-au luat, șoferul de la salvare m-a pus într-un scaun rulant și a spus: Ce interesant! Sunteți cel mai tânăr pe care l-am avut vreodată.”

„Din 3 spitale, niciunul nu putea să mă primească”

Își amintește că era perfect conștient și i-a auzit pe cei doi angajați de pe salvare că vorbeau între ei: „Oare unde or să ni-l primească? E aglomerat în seara asta.”

„Au început să dea prin stație. Din 3 spitale, niciunul nu putea să mă primească. M-a primit cumva, prin forța lucrurilor, Spitalul Militar. Dar asta pentru că au forțat ei. Am ajuns, nu mergea tomograful. „Trebuie încălzit, domnul Striblea!” Așa mi s-a spus. Ok, trebuia încălzit tomograful, a pornit toată mașinăria. Între timp s-a făcut o oră și ceva”, își amintește jurnalistul.

Cătălin Striblea lucra la acel moment în televiziune și spune despre colegii săi că „au avut curaj, și puteau să facă asta, să sune cam la toată lumea care putea să rezolve o astfel de chestiune. Dar nu toată lumea lucrează în televiziune. Așa că au început să sune la directorii de spitale și primul care a răspuns la telefon, acolo m-au dus. Și acolo m-a salvat, la Bagdasar Arseni, profesorul Gorgan.”

După acel moment, spune că viața lui s-a schimbat, „în sensul că am început să învăț să merg, să folosesc mâna, toate aceste lucruri. Și de atunci continui să învăț”.

”Și am aflat un lucru foarte important, după salvare: ar fi bine ca salvarea să îi ducă pe acești oameni undeva unde situația lor se poate rezolva”, spune el.

„A doua problemă este că, într-o asemenea situație, toți suntem foarte singuri. Nu există o rețea, toți umblăm după doctori, toți începem să cunoaștem oameni, toți începem să sunăm. Nu există un sistem care să te preia, nu există nicio direcție clară nici în ceea ce privește kinetoterapia – unde să te duci, ce să faci. Nu există un sistem care să te preia și să te ducă ani de zile. Acești oameni au nevoi speciale. Eu sunt unul dintre cei norocoși, dar pentru asta muncesc în fiecare zi.”

Cei mai mulți dintre pacienții cu sechele de AVC vor abandona, mai spune Cătălin Striblea: „Am văzut privirea acestor oameni.”

El le cere autorităților să găsească soluții pentru acești pacienți, inclusiv pentru anii lungi de recuperare care urmează după AVC-ul propriu zis.