VIDEO Un cunoscut intelectual explică de ce inaugurarea Catedralei Naționale vine într-un „moment perfect” pentru Biserică

„Catedrala se putea lovi de o opoziție mai puternică sau de o schimbare drastică a atitudinii statului față de biserică, pentru că până la urmă e o construcție făcută din fonduri publice”, spune, într-un interviu pentru publicul HotNews, Petre Guran, istoric și cercetător specializat în istoria civilizațiilor și a bisericii ortodoxe.

• Catedrala „Mântuirii Neamului” este sfințită duminică, pe 26 octombrie, la mai bine de 15 ani de la începerea primelor lucrări. 

•  Petre Guran este cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române și doctor în istoria civilizațiilor. În 2014, a publicat cartea „Biserica în cetate. Studii de ecleziologie ortodoxă”. 
• El recunoaște acum că estimările sale din urmă cu 20 de ani, când credea că societatea actuală nu va fi favorabilă ridicării unei catedrale, s-au dovedit eronate, deoarece „ideea națională este mai puternică decât oricând în Europa”. 
• „Catedralele sunt expresia statului, nu a bisericii. Dacă statul nu și-ar fi dorit această catedrală, nu o construia”. 
• „Catedrala Națională va fi scena în care puterea politică se arată”.
• Legat de viitorul rol al „Catedralei Mântuirii Neamului”, istoricul spune că acesta depinde de evoluția lucrurilor: „în măsura în care o să avem mai puțini români și mai mulți imigranți, sigur că și rolul catedralei va scădea. Creștinismul nu este o religie a marilor catedrale, decât în măsura în care formează un corp comun cu societatea”.

„Istoria nu mi-a dat dreptate”

– Aș începe cu un articol scris de dumneavoastră în 2007, în care vă exprimați opinia că, în loc de această construcție, Catedrala Mântuirii Neamului, ar fost, poate, mai bine să se reconstruiască Mănăstirea Văcărești, unul dintre cele mai valoroase lăcașuri de cult demolate de regimul Ceaușescu. Spuneați atunci că ar fi fost „un act reparator pentru demolarea bisericilor din Capitală”. Mai sunteți de aceeași părere?
– Petre Guran: Mă întoarceți cu mulți ani în urmă, iar în perioada aceea am scris două articole de atitudine, dar în calitate de cetățean, nu de istoric. Iar articolul pe care-l menționați a apărut în revista Tabor înființată de mitropolitul Bartolomeu Anania și care continuă să apară la Cluj. 

Eu încercam să explic de unde vine ideea de catedrală. Eram îndreptățit să fac asta pentru că susținusem la Paris o teză despre istoria Bizanțului. La momentul respectiv, în contextul intrării noastre în Uniunea Europeană, a proiectelor UE de atunci, eu vedeam evoluția creării unui stat european mai rapidă decât s-a petrecut. În această privință istoria nu mi-a dat dreptate. Suntem în 2025 și nu suntem încă în pragul unui stat federal european.

– Dar revenind la catedrală…
– Trebuie să ne întoarcem în anii 90. Catedrala face parte din reconstruirea simbolică a statului român după ruptura majoră din decembrie 89. Ar trebui, totuși, să plasăm sfârșitul comunismului în 1996, când a avut loc alternanța reală la putere.

„Primul lucru pe care l-a cerut Biserica după 1989 a fost să redevină biserică națională”

– Și care a fost rolul bisericii?
– Rolul bisericii a fost, de la început, să reclame o parte din construcția instituțională de dinainte de 30 decembrie 1947 (n.r.- abdicarea forțată a regelui Mihai). Primul lucru pe care l-a cerut biserica a fost să revenim la o stipulație din Constituția din 1923, și anume că Biserica ortodoxă este „Biserica națională”. Puterea de atunci, Ion Iliescu și Adunarea constituantă, a respins această cerere. La fel a făcut și 10 ani mai târziu, în 2003 când s-a făcut revizuirea Constituției, în al treilea mandat al lui Iliescu. 

În același timp, după vizita regelui Mihai din aprilie 1992 (n.r.- prima vizită a fostului monarh în România, după căderea comunismului, la invitația Arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, Pimen, pentru petrecerea Paștelui la Mănăstirea Putna), biserica a inserat ideea aceasta a construcției, a reluării proiectului catedralei, ca parte a acestui efort de revenire la relațiile interinstituționale de dinainte de comunism. 

Iar prima discuție liberă pe acest subiect a fost după 96, când țărăniștii au spus: „bine, hai să discutăm deschis unde construim catedrala”. Primul proiect a fost în Piața Unirii, adică locul pe care și-l dorise și regele Ferdinand I. 

– Unde mai exact?
– În vremea lui Ferdinand, amplasamentul era la picioarele Dealului Patriarhiei, adică acolo unde acum este o statuie a lui Barbu Catargiu. Iar în 1998, discuția a fost să fie amplasată în fața „Hanului lui Manuc.” 

A existat un acord general al clasei politice de atunci pentru respectivul loc, iar acest lucru este confirmat de faptul că Papa Ioan Paul al II-lea s-a oprit în locul respectiv atunci când a venit în București (n.r.- mai, 1999).  

Atunci, Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea au dat un semnal imens în spiritul ecumenismului, cel puțin în spiritul îngropării securii războiului, mă rog, al acestui conflict ideologic de un mileniu. Deci din acel moment toată lumea credea că acolo va fi viitoarea catedrală.

Numai că amplasarea catedralei făcea din acel loc un nou centru al Bucureștiului – un monument ecleziastic. Era un nou centru, care nu era legat, nici de puterea politică, nici de alte centre vechi. Au fost discuții tehnice că pe dedesubt curge Dâmbovița, că trece metroul, că nu poți să pui o asemenea clădire acolo. Eu cred că la nivelul tehnologiei de astăzi poți să construiești o clădire oriunde. 

Bănuiesc că a fost o opoziție de altă natură, adică politică. Și care a venit din partea statului.

– De ce?
– Pentru că se creea un nou centru în București, care era exclusiv al bisericii. 

„Actualul amplasament al catedralei este compromisul compromisurilor”

– Cum a ajuns să fie mutat proiectul pe Dealul Arsenalului?
– Dealul Arsenalului este o metaforă, pentru că acel deal a existat până la construirea Casei Poporului, când a fost ras… 

Dar haideți să spunem toată istoria pentru că este semnificativă. A existat opțiunea ca această catedrală să fie ocazia reconfigurării urbanismului ceaușist. Mulți arhitecți au spus: ce facem acum? Rămânem cu moștenirea urbanismului ceaușist, adică lăsăm peisajul bucureștean să fie dominat de Casa Poporului plus Bulevardul „Victoria Socialismului” (n.r.- astăzi se numește Bulevardul Unirii)?

A existat, la un moment dat, un proiect, în urma unui concurs internațional, prin care Casa Poporului era înconjurată de blocuri turn care să acopere clădirea. Casa Poporului devenea astfel o clădire printre altele. 

O altă soluție era să se rupă bulevardul acesta mare în două și să se creeze o nouă piață ceva mai jos, iar în mijloc să fie catedrala. Practic bulevardul trecea pe sub catedrală, pe o margine și pe alta. 

După aceea, a mai existat soluția să se pună catedrala acolo unde a dorit-o, de fapt, Carol I și anume în Parcul Carol, unde este acum „Monumentul eroilor comunisti” (n.r.- din 2006, se numește „Memorialul Eroilor Neamului”).  Dar, iarăși, în al doilea mandat al lui Iliescu a existat o opoziție. S-a găsit patrimonialiștii să spună „vai de mine este un obiect de patrimoniu, nu-l putem da jos”. 

Țin minte supărarea Patriarhului la această tergiversare cu argumente din ce în ce mai slabe. Deci a fost respins și acel loc și până la urmă actualul amplasament este compromisul compromisurilor.

– De ce este un compromis?
– Deoarece există Bulevardul Unirii, care este axul principal al Bucureștiului. Una dintre fațadele Casei Poporului este fațada principală, care privește către bulevard. Iar catedrala e pusă în spatele Casei Poporului. Acesta este un compromis.

Al doilea: este pe vreun ax central, cum ar fi fost dacă s-ar fi aflat pe mijlocul Bulevardului Unirii sau în centrul Pieței Unirii? Sau pe dealul Parcului Carol? Acestea sunt puncte centrale. Nu, catedrala este descentrată față de Casa Poporului. Un alt argument stupid, pentru care catedrala nu este pe centru, este acela că acolo erau rămășițele unui stadion, în spatele Casei Poporului. Că sunt pe acolo subterane ciudate care traversează tot Bucureștiul. 

– Pe de altă parte, avem acest simbol: Catedrala este făcută în zona unde trei biserici importante au fost demolate de regimul comunist (n.r. – este vorba despre „Albă Postăvari”, „Spirea Veche” și „Izvorul Tămăduirii”).
– Bun, aici este discursul. După ce am trecut prin „acolo nu e voie”, „acolo nu e voie”, s-a ajuns la acest loc, atunci hai să-i căutăm o motivație, o semnificație. Și semnificația a fost legată de cele cinci biserici – trei demolate și două mutate și înghesuite în spatele blocurilor. Aceasta a fost o reparație, un discurs de înlocuire a unui sentiment de nemulțumire a faptului că statul român a insistat să păstreze Casa Poporului ca simbol al puterii politice. 

Deci faptul că Parlamentul a rămas acolo, plus alte instituții, ce înseamnă? Înseamnă continuitatea cu perioada comunistă. 

– Nu era totuși cel mai practic lucru să păstrezi acea clădire, Casa Poporului?
– Dar de ce să rămână instituție publică? Puteau fi instituții private. Cineva a spus că puteai face cel mai mare cazino din lume. Aveai la ce s-o folosești, ca să o scoți din urbanismul Bucureștiului. Deci a fost decizia conștientă a statului român de a crea această continuitate cu perioada comunistă. 

O comparație cu Notre-Dame de Paris

– Întrebarea este: ce este această catedrală? Orice clădire are o funcționalitate. Dacă Parlamentul este un loc unde se adună parlamentarii, catedrala este o biserică mai mare, locul unde se adună credincioșii, locul unde stă Patriarhul?
– Dacă ne amintim de recenta inaugurare a Catedralei Notre-Dame după incendiu, aceasta a dat ocazia întâlnirii întregii lumi politice acolo. 

În mod tradițional, catedrala este în primul rând locul din care episcopul orașului își învață poporul. De aici și această asemănare cu o sală de clasă. În biserică e locul unde stă episcopul atunci când își învață turma, unde ține discursurile catehetice. Toate orașele antichității au avut câte o catedrală. 

Catedralele au dispărut din practică, dar au continuat în Răsărit, în Imperiul Bizantin, unde s-a construit cea mai importantă catedrală a creștinătății în secolul VI, „Sfânta Sofia” de la Constantinopol. 

Toți monarhii au vrut să-și facă câte o catedrală. Practic nu există oraș european fără să aibă o catedrală, fie că este întemeiată de un rege, fie că este întemeiată de orășeni. 

„Suntem în fața unei întoarceri foarte puternice a ideii naționale în Europa”

– Am ajuns în 2025. Se mai fac catedrale în orașele europene, în 2025?
– Eu în 2005 scriam că declinul ideii naționale va fi mult mai rapid. Atunci estimam că ideea națională va cunoaște un recul și se vor naște noi idei, noi forme de coagulare politică. Ceea ce nu s-a întâmplat. A fost eroarea mea de judecată pentru că suntem în fața unei întoarceri foarte puternice a ideii naționale în Europa. 

– Și am putea să punem și catedrala în acest context al reîntoarcerii la ideea națională?
– Absolut. Catedrala este văzută ca ultimul monument necesar încheierii formării națiunii române. Deci aici suntem în punctul în care națiunea română are toate instituțiile necesare existenței ei istorice. 

De ce spun că este ultimul monument? Fiindcă în perioada interbelică monarhia românească începuse să construiască catedrale: la Alba Iulia, la Cluj, la Arad, la Timișoara, în marile orașe din țară. Deci începuse această mișcare, iar Bucureștiul venea ca o încununare a tuturor acestor catedrale.  

– Ca să înțeleg mai bine, spuneți că această catedrală vine într-un moment nici că se putea mai bun, când curentul acesta de redobândire a identității naționale este în creștere.  Acest moment se suprapune cu momentul inaugurarii catedralei.
– Exact, mai bine primită decât se putea estima. 

„Catedrala exprimă o realitate din teren”

– Catedrala este un proiect contestat de o bună parte din societate pe argumente pe care le putem enumera aici: costuri foarte mari, faptul că scoate în evidență religia dominantă, în condițiile în care există în România și religii „mai mici” care trebuie ocrotite, cultivate, pentru a păstra egalitatea și toleranța. Plus celebrul argument: cu banii pe catedrală se puteau face spitale.
– Aici trebuie spuse două lucruri. Primul ar fi că istoria unei națiuni are niște dezvoltări pe termen lung, pe care numai accidente istorice majore, cum a fost comunismul, le poate opri. Construcția națiunii române moderne începe cu unirea celor două principate, apoi e continuată cu proclamarea independenței și o catedrală națională. Iar această catedrală a avut banii ei puși deoparte de pe vremea lui Carol I. 

Faptul că acei bani nu s-au folosit atunci și au revenit în vistieria țării și au fost folosiți în alte scopuri, totuși obligă statul român ca, la un moment dat, să-i folosească pentru acest proiect. Catedrala a fost lansată, exista o anumită energie, oamenii aveau o așteptare. Sigur, ca să întrerupi proiectul îți trebuia o voință politică specială. 

Clasa politică românească nu a vrut să renunțe la această idee, nici în 1998, nici în 2003, nici în 2007, până în 2010 când s-a stabilit amplasamentul final. S-a vrut această catedrală, ca să completăm ideea națională integrând însă și această memorie vizuală a urbanismului ceaușist. Catedrala este mai înaltă decât Casa Poporului cu mult. 

– Am o observație pe care aș dori s-o comentați. Un dictator care nu trebuia să dea socoteală nimănui a construit Casa Poporului. În perioada democratică a României nu a mai reușit nimeni să construiască o lucrare de o asemenea anvergură, nici statul, dar nici vreo companie privată. Deci cele mai mari clădiri din România sunt Casa Poporului pe locul 1 și Catedrala Națională pe locul 2. Este deci aceasta o manifestare de putere, ca instituție, a Bisericii?
– Da. Dar în același timp exprimă o schimbare esențială în conținutul națiunii române. Este o schimbare de populație. În 1918, România avea aproape 30% minorități naționale și aproape 50 % minorități religioase, cu tradițiile lor specifice. Era acea tradiție a Bisericii Unite cu Roma (greco- catolică), care era, cu adevărat, a doua biserică națională. 

Ce s-a schimbat din 1918 până astăzi este o simplificare și monolitizare a națiunii române în jurul unei singure formule naționale. Din minoritățile acestea, o bună parte au fost expulzate: minoritatea evreiască în primul rând, întâi prin persecuțiile din perioada războiului, apoi prin încurajarea politică e emigrării.  

Același lucru s-a întâmplat cu minoritatea germană din România. La sfârșitul războiului, o bună parte din germani sunt trimiși în Siberia ca prizonieri de război. Iar după aceea s-a încurajat o emigrare pe care, de altfel, România a și monetizat-o. Aceste minorități au dispărut. Acum reprezintă sub 10%. 

– Ca să frivolizez, înseamnă că am rămas aici, doar noi, românii. Și câte puțin din ceilalți. Dar revenind la biserică, putem să interpretăm catedrala și ca o demonstrație de forță față de celelalte minorități religioase? Nu s-ar putea simți acestea intimidate?
– În România, am ajuns la 87% populație care se declară ortodoxă. Catedrala exprimă o realitate din teren. Suntem într-o Românie puțin altfel, sau chiar mai mult altfel decât cea din 1918, o Românie care însă revine și reafirmă ideea națională ca idee politică fondatoare. Și atunci catedrala este percepută ca un eveniment pozitiv.

„Dacă statul nu și-ar fi dorit această catedrală, nu o construia. Punct”

– Dar ce semne avem că reînvie această identitate națională? Vă referiți, presupun, și la creșterea foarte mult în sondaje a acestor partide care se revendică naționaliste?
– Da, mă refer și la acest fapt pe care-l observi în sondaje, dar și prin vot public. Că cei care vin cu apărarea ideii naționale capătă o anumită tracțiune.

Catedrala s-ar fi inaugurat oricum, fie că era bine sau prost primită. Se putea lovi de o opoziție mai puternică sau de o schimbare drastică a atitudinii statului față de biserică. Până la urmă, este o construcție făcută din fonduri publice, cea mai mare parte (n.r.- 90% din suma de 270 milioane euro provine de la bugetul statului sau din bugetele primăriilor). Deci este o finanțare publică.

Catedralele sunt expresia statului, nu a bisericii. Dacă statul nu și-ar fi dorit această catedrală, nu o construia. Punct. 

Catedrala Națională va fi scena în care puterea politică se arată. Nu ai un alt loc în care să o vezi.

– La cine vă referiți, la președinte, la premier?
– Președintele, prim-ministrul, președinții camerelor Parlamentului, adică Senatului și Camerei Deputaților, și așa mai departe. 

– Nu e un pic anacronic să vorbim despre așa ceva?
– Eu am crezut că e anacronic din 2005. Dar uite că nu e încă. Eu am spus că se va produce declinul ideii naționale, dar acest lucru se întâmplă mult mai încet decât anticipam. Poate, de fapt, nici nu este un declin. Eu astăzi mă gândesc dacă nu cumva suntem într-un fenomen în care vom reveni la modelul național pretutindeni în Europa. 

Gândiți-vă la Franța, unde sunt practic trei comunități în competiție: imigranții, francezii de stânga și francezii de dreapta. Sunt trei țări care au apărut în Franța, numai că nu și-au împărțit-o teritorial încă.

– Avertizați la un moment dat că această catedrală ar putea pica în mai multe capcane. Una dintre acestea era „copierea stilurilor autohtone în arhitectura sacră”. Cum vedeți acum lucrurile?
– Parțial. O contribuție importantă chiar a Patriarhului Daniel este discursul latinizat al bisericii. Dacă urmăriți numele simbolice alese ale principalelor instituții ale patriarhiei vedeți că sunt nume latinizate. Radioul Patriarhiei se cheamă „Trinitas”. 

În ceea ce privește stilul Catedralei Naționale, aceasta amintește, prin desenul în plan, de Vatican, de Catedrala „Sfântul Petru”. În plus Hramul „Sfântului Andrei” este o semnificație de înfrățire. Sfântul Petru este fratele Sfântului Andrei. Deci aici este o voință de a spune: suntem latini. Din Orient, dar tot latini. 

Catedrala noastră are un limbaj comun cu Catedrala „Sfântul Petru”. 

– Și atunci cum e raportarea față de est? Față de Rusia?
– Tocmai prin stilistică. Această catedrală e foarte occidentală. Nu seamănă cu ce se construiește la Moscova. De exemplu, opțiunea pentru o turlă, nu o cupolă este un element de arhitectură specific valah, moldo-valahă. Turlele acelea înalte sunt o notă specifică arhitecturii moldo-valahe. Aici avem un discurs autohtonist cultural. E și Occident acolo, e și element național.

Unde nu mi-aș schimba eu evaluarea față de ce scriam la un moment dat este că avem o Românie care a crescut peste minoritățile ei, și-a integrat sau expulzat minoritățile, oricum am lua-o, a ajuns o Românie cu un grad de omogenitate etno-religioasă mai mare. Dar nu va mai fi cazul în deceniile următoare pentru că există fenomenul imigrației care este un imperativ economic. Un imperativ de echilibrare demografică între continente. 

Și, prin urmare, cred că Biserica trebuie să aibă o componentă misionară în fața unor minorități noi. Viitorul Bisericii nu este în sânul unei națiuni, pentru că ne apropiem de faza iernii demografice, adică momentul în care bătrânii sunt mai importanți decât tinerii. Și asta va duce la un schimb de populații. 

– Când spuneți rolul misionar al bisericii vă referiți la creștinarea acestor oameni care sunt budiști, hinduși, musulmani?
– Animiști, care vin din Africa…Aceasta e o realitate. Sigur că universul acesta non-european invadează astăzi Europa. Timp de 500 de ani noi am colonizat lumea și acum lumea ne colonizează pe noi și vine cu problemele ei. Ori, din punct de vedere al acestor tradiții religioase mondiale extraeuropene, nu există întotdeauna o contradicție între bagajul cultural cu care vii și bagajul cultural cu care te întâlnești.

Deci pentru un budist poate să fie o perspectivă realistă. În cazul islamului, poate că acolo este o problema mai acută, dar în același timp, sunt familiile româno-siriene, care au reușit să se integreze.

 „Pe valul actual de nevoi identitare, catedrala va îndeplini o funcție pe termen mediu”

– Ca să tragem o concluzie. Cum vedeți rolul catedralei pe termen foarte lung? Va fi un loc important în societate? Care va fi dimensiunea socială a acestei construcții?
– Iarăși mă forțez să devin futurolog, domeniu unde am observat că nu mă pricep. Eu cred că pe valul actual de nevoi identitare va îndeplini o funcție pe termen mediu. O funcție de coagulare, de continuitate, și, în același timp, de creare a unui sentiment de securitate. Nu avem de gând să renunțăm mâine să fim români.

Suntem români. În definiția acestei românități, elementul ortodox este foarte important. Catedrala va exprima această idee.

Pe de altă parte, sigur că va depinde de raportarea noilor generații la credință. Și aici e o problemă, nu numai de misionarism către exteriorul comunității română-ortodoxe, ci de misiune în interiorul comunității română-ortodoxe. Adică, în ce măsură, tinerii și copiii de astăzi vor mai avea nevoie de o astfel de catedrală. 

Am observat în istorie că atunci când îți merge bine te duci mai puțin la biserică. Când ți se face rău, imediat te duci acolo. 

Dar apar pericole noi, cum este inteligența artificială sau amenințarea pe care nu ne-am închipuit-o acum 15 ani, aceea a unui război în Europa. Și nu e vorba numai de războiul din Europa, ci de războiul mondial, care, într-un fel, bate la ușă și ține de înțelepciunea liderilor de astăzi să-l evite.

Și, atunci, mi-e greu să spun: dacă suntem împinși în război, catedrala va deveni un simbol foarte puternic. Un simbol al supraviețuirii națiunii. 

În măsura în care o să avem mai puțini români în 20 de ani și mai mulți imigranți, sigur că și rolul catedralei va scădea. 

Creștinismul nu este o religie a marilor catedrale decât în măsura în care formează un corp comun cu societatea.