Cautandu-i pe fanatici. Despre ce ne apropie si ce ne desparte
eştinismul a negociat tot ce a putut negocia, şi-a folosit la maximum toate resursele conceptuale interne doctrinei, a admis tot ce i se putea cere în mod rezonabil, inclusiv (sau mai ales) în materie de sex.[5] Evident, sexualitatea şi familia au continuat să se transforme istoric, iar creştinismul a găsit mereu via theologiae căi de a se adapta la noile cerinţe ale societăţii, rămânând fidel principiilor sale, chiar dacă uneori asta a presupus anumite piruete (teo)logice. A acceptat drepturile omului, eliberarea femeii, sexul premarital şi în anumite momente chiar şi concubinajul. În privinţa căsătoriei persoanelor de acelaşi sex, creştinilor le sunt accesibile două lecturi ale tradiţiei proprii. Prima lectură a tradiţiei este una hard. Căsătoria persoanelor de acelaşi sex este inaccceptabilă. Deşi conceptualizarea ei ar fi fost imposibilă fără revoluţia creştină a familiei[6], căsătoria gay este inacceptabilă pentru omul religios în variantă hard, din mai multe motive. În primul rând, ea este în mod evident în afara cadrului dogmatic creştin. Creştinismul a acceptat multe şi a făcut numeroase concesii slăbiciunilor umane, dar nu a negociat niciodată sexul partenerilor şi dacă a păstrat neabătut un blam de-a lungul întregii sale istorii, acela a fost cel împotriva homosexualităţii. De aceea, pentru omul religios, căsătoria homosexuală este prin natura ei o trangresiune, o ieşire în afara legii naturale (deşi nu afara legilor naturii). Acceptarea homosexualităţii înseamnă acceptarea păcatului în mijlocul definiţiei familiei ca instituţie de origine divină. Este posibilă şi o lectură soft a tradiţiei, una care, după părea mea, este posibilă doar prin renunţarea la anumite fantasme politice. Poziţia soft se caracterizează prin acceptul de a practica în totalitate exigenţele propriei religii în spaţiul privat şi acceptarea rolului de jucător cu statut egal în spaţiul public.[7] Indiferent care poziţie este adoptată, creştinii care vor să rămână fideli propriei tradiţii canonice, cu greu ar putea disocia homosexualitatea de păcat. Homosexualul poate fi tratat caritabil şi uman, dar, în logica creştină, el nu poate să nu fie un deviant. Căsătoria gay, chiar şi numai civilă, ar accepta (pentru prima dată, cred) în cadrul legislaţiei (adică norma raţionalităţii noastre publice) nu doar un element ne-creştin, ci şi un element ne-creştinabil, extrem de greu (dacă nu imposibil) de acomodat cu teologia creştină. Implicit, pentru omul religios, asta ar însemna că există elemente esenţial umane, respectabile de jure, care vin în contradicţie cu definiţia (de origine divină) pe care el o dă omului. Dar, mi se va obiecta, creştinismul a acceptat deja avortul din punct de vedere legal, care este de asemenea incoerent cu dogmatica sa. Cred că este o acceptare de nevoie şi nu de voie. Aşa se explică că, oriunde comunităţile creştine (şi nu dintre cele fundamentaliste) simt posibilitatea de a reglementa din nou avortul într-o manieră coerentă cu credinţa lor, nu ezită s-o facă.[8] Astfel, după părerea mea, creştinii au dreptul şi poate chiar datoria de a-şi apăra ideile. Dar ar fi poate bine s-o facă fără a ridiculiza sau a încerca să reducă adversarii la infra-uman. Şi s-o facă plecând de la poziţia că discută cu alţi oameni, în a căror reprezentare a lumii noţiunea de păcat în sens creştin nu există sau este definită altfel.
Două sentimente ale lumii
Le voi numi sentimentul sacral şi sentimentul naturalist al lumii. Lucrurile nu sunt, în mod evident, atât de simple şi uşor dihotomizabile, însă credem că, simplificând, nu greşim în mod fundamental, ci doar facilităm înţelegerea şi discuţia. Cele două sentimente sunt susţinute de ontologii diferite şi de modalităţi diferite de raportare la existenţă. La acest nivel, diluat uneori în afectivitate pură, se decid destule conflicte şi numeroase blocaje.
Sentimentul sacral are la bază o ontologie descendentă. Legile profunde ale realităţii se stabilesc sus, în lumea divină, şi determină tot ceea ce se întâmplă jos. Omul este legat de natură prin intermediul unor conexiuni profunde şi al unor legi universale. El are în sine legea naturală (care nu e aceeaşi cu legile naturii), care îl deosebeşte radical de orice altă fiinţă non-umană. Intelectul său împărtăşeşte cu intelectul divin spaţiul logic. Afectivitatea sa este comună cu a divinităţii. Empatia cu alte fiinţe umane are la bază originea comună şi sentimentul fraternităţii cu alte fiinţe umane, copii ai aceleiaşi divinităţi. Cu cât se îndepărtează de divin, care este veşnic şi imuabil, omul se regăseşte tot mai mult în mijlocul procesualului, schimbătorului, inconsistentului. Trebuie să trăiască aici după exigenţele unui dincolo. Există limite până la care poate negocia şi acestea sunt stabilite în ceruri. Precum în cer, aşa şi pe pământ.
Sentimentul naturalist are la bază o ontologie ascendentă. Legile profunde ale realităţii nu sunt stabilite undeva sus, ci se decid la nivelul realităţii înseşi, poate prin hazardul selecţiei accidentale dintr-un set mai mare de legi alternative. Omul este legat de natură prin biologia sa, este parte a marelui lanţ bio-logic, legea naturală se confundă pentru el cu legile naturii. Omul nu este cu nimic special, diferenţa dintre el şi celelalte fiinţe este una de grad şi nu de natură.[9] Omul este produsul unor factori naturali şi întâmplători care stabilesc baza empatiei cu alte fiinţe umane. Trebuie să trăiască aici după exigenţele pe care şi le impune. Nivelul său ontologic, care este nivelul speciei sale reprezintă o culme a evoluţiei şi nu un punct îndepărtat de perfecţiunea divină. Există limite până la care poate negocia, dar acestea nu sunt fixe şi nu se înrădăcinează într—o natură umană eternă şi neschimbătoare, ci în limitele unui rezonabil al omenescului, imposibil de trasat definitiv. Cerurile sunt goale sau cel puţin indiferente, şi impresionante prin ele însele, iar existenţa umană valoroasă în sine. Precum pe pământ, aşa şi în cer.[10]
Sentimentul istoriei
Fiecare dintre noi are un sentiment dominant al istoriei şi aş îndrăzni să spun că nimeni nu greşeşte şi nimeni nu are dreptate până la capăt. Cei care simt că, în spatele unor progrese punctuale şi nu atât de semnificative, se află o natură umană imposibil de îmblânzit definitiv şi care trebuie totdeauna ţinută într-un echilibru ce nu trebuie deranjat inutil, se numesc conservatori. Astfel, poate exista opoziţie faţă de schimbări importante precum cele menţionate mai sus şi din partea unor oameni care, deşi sunt nereligioşi şi naturalişti, au pur şi simplu o fobie în faţa schimbărilor percepute ca radicale. Aşa cum pot exista religioşi sacrali care să le susţină în baza unei lecturi mai relaxate a propriei credinţe. Cei care cred că există în general un progres al istoriei şi o eliberare constantă a oamenilor de sub condiţionări vechi şi iraţionale se numesc progresişti. Şi ei pot susţine uneori măsuri conservatoare din diferite motive. Conservatorismul şi progresismul sunt precum yin şi yang[11].
Afecte şi raţiune
După cum remarcă în mod pătrunzător John Boswell, nu putem susţine apoape niciodată că religia provoacă pur şi simplu anumite comportamente de respingere. Comportamentul de respingere a ceea ce percepem ca diferit este esenţial pentru oameni atât la nivel individual, cât şi de grup. Religia poate justifica anumite comportamente intolerante, poate reduce nivelul discernământului, empatia faţă de cel diferit şi, la limită justifica pogromul. Însă asta se întâmplă de fiecare dată prin ignorarea altor precepte fundamentale ale aceleiaşi religii. De cele mai multe ori, religia nu face decât să furnizeze o schelă ideologică faţă de ceea ce nu este decât un sentiment brut şi primar (un gut feeling). Astfel, prea mulţi oameni care urăsc pur şi simplu se folosesc de religie ca de un mijloc de a da respectabilitate instinctelor lor nerespectabile. Există un mod bun de a te raporta la tradiţia ta religioasă, aşa cum există şi o religiozitate proastă, îngustă, resentimentară şi limitată. Iar lucrurile sunt complicate suplimentar de faptul că există religii laice, religiozitate proastă implicată în proiecte declarat iluministe. Şansa noastră sunt oamenii empatici şi raţionali din toate taberele. Războiul nostru comun e cu fanaticii şi intoleranţii, fie ei religioşi sau laici. Îmi veţi permite să-l citez pe Boswell: „Credinţa că ostilitatea scripturilor creştine în privinţa sexualităţii a dus la respingerea acesteia de către societatea occidentală ar trebui să nici nu aibă nevoie de respingere. Exact aceleaşi cărţi care îndemnau la respingerea homosexualităţii condamnau şi ipocrizia în termeni mai puternici şi pe baze mai solide: şi, cu toate acestea, societatea occidentală nu a creat tabu-uri sociale împotriva ipocriziei, n-a pretins că ipocriţii erau „nenaturali”, nu i-a transformat într-o minoritate oprimată, nici nu a formulat legi prin care să-i condamne la castrare sau moarte.”[12] Asta nu înseamnă că nu există nici o relaţie între religie şi ură. Doar că relaţia nu este atât de simplă cum le pare unora. Creştinismul a impus cu siguranţă o anumită grilă de înţelegere a lumii, dar nu a putut produce nimic din ce nu era deja în noi. Pe de altă parte, este greu de estimat în ce măsură discursul homofob al creştinismului a antrenat şi a catalizat, într-o spirală a suferinţei şi lipsei de raţiune, pornirile intolerante. Este astăzi de datoria lideriilor religioşi nu doar să nu mai practice discursul homofob şî instigator, ci chiar să-l condamne în termeni expliciţi.
Alţi factori
Desigur, polarizarea este susţinută şi de dispoziţii psihice sau idei care nu sunt implicate în mod direct de logica tipologiilor contrare. Contează mult raportarea la tradiţie, constantele etosului comunitar, idiosincraziile culturale şi istorice ale comunităţii. Religia joacă încă, după părerea mea, rolul cel mai important. Cel puţin în Europa, acest lucru este cât se poate de vizibil.[13] Dar religia este factorul dominant în măsura în care ea influenţează masiv sau chiar determină şi ceilalţi factori aduşi de mine în discuţie: sentimentul lumii, sentimentul istoriei sau raportul dintre afecte şi raţiune. Ea este peste tot în lume un factor esenţial în măsura in care produce, prin contaminare, o aşezare preferenţială a tuturor factorilor relevanţi. Credinţele noastre profunde, aprobate afectiv, divizează oamenii dincolo de alţi factori care devin secundari. Un conservator urban, cu I-phone şi abonament la sala de fitness, poate avea mai multe în comun în anumite privinţe cu bunica sa de la ţară decât cu prietenul progresist cu care împarte sala de sport. Nu ne înţelegem cu uşurinţă pentru că există lucruri care nu pot fi negociate decât cu greu în acest război al lumilor. Dar poate că avem mai multe în comun decât ne imaginăm. Factorii identificaţi de mine (cărora, fără îndoială, li se pot adăuga alţii) sunt miscibili în orice mod. Cele mai bizare combinaţii ale lor sunt suportate de natura umană. Dar asta nu înseamnă că anumite combinaţii nu sunt preferenţiale. Este mai probabil ca un conservator să fie religios (şi invers) şi să dezvolte un senntiment sacral-descendent al lumii. Aşa cum un naturalist, cu un sentiment sacral-ascendent este mai probabil să fie un progresist. Toate aceste poziţii sunt respectabile şi valide logic şi ontologic. Ele sunt făcute toate posibile de istoria noastră comună. Fanaticul însă, e transpartinic. El refuză argumentul raţional, la fel cum refuză empatia şi solidaritatea. El este dispus să mutileze realitatea şi să ignore suferinţa altora în numele ideilor sale. Poate că anumite combinaţii existenţiale sunt mai dispuse la fanatism. Nu ştiu. Ştiu doar că există ceva ce reprezintă poate singurul nostru pariu viabil: aventura noastră comună şi lecţiile ei. Dintre ele cea mai importantă mi se pare aceea a fragilităţii noastre constitutive.
Ce se va întâmpla?
Ne aflăm în faţa unor momente delicate şi dificile. Pretenţiile ridicate de membrii minorităţilor sexuale nu sunt aberante, dar nici triviale sau uşor de acceptat, cel puţin în anumite părţi ale lumii. Multe probleme vechi, precum avortul, nu sunt nici astăzi tranşate definitiv. Ne aflăm în faţa unor mutaţii de profunzime ale sistemelor noastre juridice şi filosofice şi este de aşteptat ca aceste mutaţii să aibă loc mai greu în anumite zone şi medii culturale.Poate că va trebui să renunţăm la ideea că vom putea găsi soluţii teoretice care să mulţumească pe toată lumea. Nu cred că există aşa ceva. Există încă numeroase bătălii şi dispute (teoretice si politice), însă este vizibil din sondajele ultimilor ani că tot mai mulţi conservatori găsesc resurse în inima şi în credinţa lor pentru a-i acepta pe cei diferiţi acolo unde a existat o dezbatere civilizată.[14] Este important să ne ascultăm. Conservatorii religioşi vor putea prelua poate de la progresiştii atei un mai pronunţat simţ al corpului şi nevoilor lui inconturnabile şi o sensibilitate mai mare faţă de suferinţa marginalilor. Progresiştii vor putea învăţa poate de la religioşi etosul comunitar şi lecţia esenţială că, până la urmă, ceva de felul omenescului se poate pierde iremediabil în cadrul devenirii istorice, care nu reprezintă întotdeauna progresul. Nu de puţine ori, critica seculară şi lupta marginalilor a dus la desfacerea unor legături vicioase şi neonorante între religie şi rău. A existat o vreme când antisemitismul părea firesc unui creştin. La fel ca sclavia sau inferioritatea de facto şi de iure a femeii. Eroziunea seculară a religiei a dus la variante realmente mai bune de familii şi de persoane creştine. Dar, în lupta legitimă pentru autonomie şi drepturi, s-a pierdut de multe ori spiritul cald şi uman al comunităţii. Nu există nimic mai uman într-o adunare de corporatişti care lucrează în nişe despărţite de pereţi antifonici decât într-o adunare de credincioşi la un pelerinaj.
INTERVIURILE HotNews.ro