Cauzele crizei energetice europene

Criza energetică se manifestă în Uniunea Europeană prin lipsa energiei deoarece capacitățile de producție nu au materie primă ceea ce duce la creșterea prețurilor. Piața este organizată deficitar, chiar daca modelul s-a arătat valabil în timp de pace. În situația actuală când Rusia a pornit un război cald împotriva Ucrainei și un război energetic împotriva UE se demonstrează că modelul adoptat nu mai este fiabil pentru o astfel de situație critică.

Pentru mediul extern al Uniunii Europene am explicat (intr-un articol anterior aici) că Federația Rusă se comportă ca un imperiu dar fără a mai apela la forța brută a armelor ci la o agresiune hibridă în care componentele sunt economice, energetice, informaționale și cyber. Uniunea Europeană, ca pricipal „beneficiar” nu a reacționat în nici un fel la capcanele intinse, vulnerabilizându-se printr-o poziție de reconciliere, bună înțelegere și pacificare „business as usual”. Era deajuns o scurtă privire pe harta riscurilor macroeconomice de țară:

Fig. 1: Harta riscului de țară (sursa: fisualcapitalist.com)

Marea problemă este că și pe plan intern decidenții UE au acționat abulic.

Nu încape îndoială că problemele de mediu și încălzirea globală sunt probleme ce trebuie avute în vedere, numai după ce sunt întrebați cercetătorii din mediul academic și profesioniștii industriei energetice, ascultând moderat activiștii de mediu. Dar se pare că Bruxelles-ul este cucerit de aceștia.

În anii ’80, activiștii de mediu erau organizați de agenții de influență sovietici și pe bani rusești pentru destabilizarea politică a vestului. Nu este exclus ca aceste legături să se fi păstrat din moment ce extrema dreaptă europeană este sponsorizată tot de Kremlin. Să ne gândim la acțiunile de eliminare a nuclearului și cărbunelui din mixul energetic al Germaniei și migrarea către gazele rusești. Dar nu trebuie să excludem și faptul că aceste organizații neguvernamentale să fi fost preluate de chinezi, deoarece marele câștigător al politicilor de decarbonare de până acum a fost China.

Condițiile uniformizatoare cerute tuturor statelor UE nu se pot aplica. S-a cerut reducerea treptată a emisiilor de gaze de seră. Acestea provin din arderea combustibililor fosili: în transport derivatele din petrol, în producerea de energie electrică și / sau termică, gazul, cărbunele și derivatele din petrol. Chiar s-a pus și problema ca și nuclearul sa fie înlocuit. Înlocuitorii acestor combustibili au fost impuși: soarele și vântul, uitandu-se de biomasă, agrobiomasă sau de deșeurile solide urbane.

Uniformizarea industriilor energetice ale țărilor membre UE nu a ținut seama de geografie: cerea de energie arată într-un fel în țările sudice, unde soarele produce mult mai multe ore de energie într-o zi decât în țările nordice. De asemenea pe coastele Atlanticului sau a Mării Nordului sau a Mării Baltice sunt mult mai multe zile de vânt decât în pusta maghiară sau pe coasta Mării Negre. Fiecare țară are un mix de resurse energetice diferit. Știm că Polonia și Germania beneficiază de mari bazine carbonifere, că Norvegia și România dețin resurse de a gaze. Majoritatea țărilor Europei nu au resurse semnificative de energie primară. De asemenea într-un fel este istoria și arhitectura industriei germane și în alt fel arată în Spania sau în fostele țări comuniste. De aici a rezultat construcția sistemelor de transport a energiei, sisteme care nu sunt construite pentru a suporta intermitențele regenerabilelor de care am amintit.

Banii alocați prin Green Deal sau Fit for 55, programele majore prin care UE speră să se elibereze din dependența energetică față de Federația Rusă au dus la o dependență față de un monopol și mai crâncen, cel al metalelor și pământurilor rare pe care China le controlează în proporție mai mare de 80%. Este adevărat, capacitățile de producție regenerabile sunt mai iefine pentru un megawatt dar este de neînțeles de ce nu s-a calculat pentru un megawatt produs. Știm că factorul de capacitate, un fel de randament ce ține cont de timpul de funcționare, pentru regenerabile este mult mai mic decât pentru nuclear sau pentru combustibilii fosili, de aici rezultând că de fapt investiția pentru un megawatt pe regenerabile este de fapt de câteva ori mai mare.

Deoarece regenerabilele injectează energie intermitent, golurile de producție sunt preluate de capacitățile de producție a energiei din cărbune, gaz și nuclear. Centralele nucleare nu pot fi pornite – oprite pentru perioade scurte. Centralele (românești) pe cărbune și gaz au un timp mare de pornire – oprire, de la câteva zile la câteva ore. Acest fapt face ca să avem un consum de cărbune sau gaz mult mai mare din cauza acestor porniri și opriri dictate de cum bate vântul sau cum strălucește soarele. La toate acestea se adaugă și faptul că dacă o instalație este pornită și oprită de multe ori îi scade durata de viață.

O discuție interesantă a inițiat domnul Constantin Crânganu despre „necesitatea” introducerii regenerabilelor în sistemul energetic pentru a scade emisiile de CO2 aici. Nu dau decât un citat: „Pentru a înlocui 1 mp al unei termocentrale pe gaz sunt necesari 140 m² de panouri solare, 370 m² de turbine eoliene terestre, circa 3.000 m² de lac de acumulare sau 6.000 m² de biomasă.”

Uniunea Europeană a impus „hidrogenul verde”, adică hidrogenul produs din electroliza energiei electrice provenite de la regenerabile. Nimeni nu a făcut calcule economice de randament și de rentabilitate. La un „randament” al solarului între 10 și 20% sau al eolianului între 25 și 40% adăugăm randamentele din producția de hidrogen (85%), de transport și de stocare (necalculate), și de retransformare a hidrogenului în energie (între 35 și 50%). Ajungem la un randament final infim, adică la un preț imens al energiei.

Sistemele energetice au fost proiectate (acum mulți ani) astfel încât capacitățile de producție securitare (cărbune, gaz, nuclear) să acopere media de consum. Vârfurile de consum (cele zilnice sunt seara și cele anuale sunt iarna) au fost gândite să fie preluate de energia hidro.

Astăzi sunt alte reguli în sistemul energetic. Regulile sunt dictate de „piață”, de „prețul marginal”. Adică prețul mic se vinde primul, ultimul preț tranzacționat fiind cel mai mare. În traducere: energia produsă de regenerabile este prima vândută, cel mai mare preț era al cărbunelui și de când au închis gazele rușii este gazul. Vedem că totuși nu este chiar așa: dacă 200 de euro este prețul energiei electrice obținută din gaz sau cărbune, de ce aceasta se vinde uneori și de patru ori mai scump? Răspunsul este mai nuanțat dar motivul principal este că nu există întotdeauna capacități de producție disponibile, deci cererea nu are cum să fie acoperită.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro