Ce a facut statul din oameni?

Nu intelegeti ca este o carte proasta. Nu, e doar modesta. Un volum corect, cuminte, interesant pe alocuri, genul de carte pe care e bine sa o citesti, dar nu o tii minte foarte multa vreme.

Autorul urmareste modul in care statul modern a inceput sa schimbe societatea pentru a o face mai lizibila unei birocratii centralizate, deci mai usor de impozitat si controlat.

Primele capitole ale volumului se ocupa de felurite aspecte ale acestui proces de reorganizare a societatii de catre stat: noi unitati de masura care sa faca economia mai usor de inteles si controlat, nume de familie care sa faca populatia mai usor de inteles si controlat, cai de transport centralizate, harti cadastrale, limbi nationale / oficiale, etc.

Aflam printre altele cum a aparut silvicultura stiintifica, cum a dorit statul (ajutat de stiinta) sa faca din padurile naturale fabrici de produs masa lemnoasa.

Care este legatura intre silvicultura si numele de familie? Legatura este creata de teoria generala a autorului: impactul statului asupra societatii si a naturii. Și de aici primul repros pe care i l-as aduce: vorbeste despre atit de multe aspecte incit la un moment dat nu mai stii despre ce este aceasta carte.

Peste 400 de pagini de informatii interesante in sine, dar aduse din condei pentru a se incadra in ideea centrala.

Al doilea repros pe care il am de facut: autorul pune in aceeasi poveste (chiar daca isi ia unele precautii metodologice) interventii statale mult prea variate. De pilda, incercarea statului modern de a impune unitati de masura universale (metrul, kilogramul) nu are mare legatura cu dementa colectivizarii in URSS.

Adica, are legatura daca ramii intr-o logica destul de ingusta, in care compari mere cu avioane pentru ca ambele stau prin aer si uneori mai cad.

E drept ca autorul face unele discutii teoretice, unde spune ca este nevoie de o conducere autoritara si de lipsa unei societati civile pentru ca interventia statului sa se soldeze cu experiente sociale dezastruoase. Numai ca atunci am avea doua subiecte separate, eventual doua carti separate.

Am inceput cu defectele cartii. E timpul sa revin si la lucrurile bune. Un alt fir rosu al volumului este ceea ce autorul numeste `ultramodernism`. Adica acea tendinta de a dezvolta si moderniza rapid o societate, potrivit unor planuri abstracte, tratind oamenii ca pe indivizi abstracti.

Acest tipar de gindire nu tine de ideologie, de dreapta sau de stinga, din moment ce este vizibil de la Lenin la sahul Iranului, de la puterile coloniale europene la revolutionarii care au luptat cu colonialismul. Scott surprinde foarte bine si diseca acest curent in tiparele sale de gindire.

Un oras ratat si o tara la fel – Brasilia si Tanzania

Desi destul de haotica in organizare, cartea este buna in exemple. Ma opresc la doua: orasul Brasilia si incercarea de sistematizare a satelor din Tanzania.

Inainte de a descrie experimentul ultramodernist care a dat o noua capitala Braziliei, Scott dedica un capitol lui Le Corbusier – geniul rau al arhitecturii moderne. Brasilia nu a fost construita de el, ci de un discipol, respectind intru totul principiile maestrului. Iar respectivul experiment urbanistic si social este fascinant in prostia sa.

Presedintele populist al Braziliei de la acea vreme a dorit un oras nou, care sa schimbe imaginea despre brazilieni ca popor indisciplinat. Asa ca a comandat o capitala temeinic organizata, doar linii drepte si spatii functionale. A iesit un oras fantoma, unde inainte fusese jungla salbatica, un monstru unde nimeni nu se simte acasa:

(despre cea mai mare piata din Brasilia, un spatiu imens, vizibil in ilustratiile din carte)
”A incerca sa-ti stabilesti acolo o intilnire cu un prieten este aproape acelasi lucru cu a-ti da intilnire in desertul Gobi si, chiar daca ai reusi sa gasesti persoana respectiva, nu ati avea nimic de facut. Simplificarea functionala cere ca piata – camera de musafiri publica – sa fie situata in afara Brasiliei.
Piata Celor Trei Puteri este un centru simbolic pentru stat, iar singura activitate ce se desfasoara in cladirile din jur este cea a ministerelor (…). Un aspect ciudat al peisajului urban al Brasiliei este acela ca, practic, toate spatiile publice din oras sint desemnate astfel in mod oficial: stadionul, teatrul, sala de concerte, restaurantele special proiectate.

Spatii mai mici, nestructurate si informale – cafenele cu iesire la strada, colturi de strada, parcuri mici sau de cartier – nu exista.
Paradoxal, acest oras se caracterizeaza printr-un mare numar de spatii deschise, etichetate ca atare, ca in proiectele lui Le Corbusier, insa ele au tendinta sa reprezinte spatii ”moarte” asa cum se intimpla in cazul Pietei Celor Trei Puteri. – pg. 158

Și mai interesanta este istoria neplanificata a orasului. Muncitorii care au ridicat capitala nu au mai vrut sa plece dupa finalizarea lucrarilor, astfel incit au ridicat mahalale care au stricat frumusetea schiloada din planuri. Doar o mica parte din cartierele de blocuri tip este locuita realmente, dar cei bogati si-au ridicat vile la margine.
In 1980, 75% din populatia orasului locuia in constructii ce nu fusesera prevazute in planul initial (plan care se voia a fi atotcuprinzator).

Dupa Brasilia, autorul trece brusc la conceptul de partid revolutionar si la doctrina lui Lenin ca expresii ale ultramodernismului, apoi ajunge la colectivizarea din URSS. Asta apropo de amestecarea subiectelor. Cum bibliografia despre colectivizarea sovietica este vasta, era greu sa vina cu ceva nou.

Asa ca nu ma opresc nici eu asupra acestui capitol si ajung repede la celalalt exemplu interesant: Tanzania. Intre 1973 si in 1976 campania de creare a satelor ”ujamaa” a mutat 5 milioane de tarani tanzanieni din satele lor in unele noi, create de stat, cu case frumos aliniate, usor de vazut din avion si placute ochiului sefilor de la centru.

Ideea a fost a lui Julius Nyerere, presedintele-revolutionar-creator de stat si predicator al socialismului african, un tip care inca mai are presa buna, pentru ca macar era un intelectual care nu s-a dedat la omoruri in masa, dar ale carui idei utopice au distrus economia tarii sale.

Dupa ce initial a insistat ca stramutarea sa se faca pe baza de voluntariat, Nyerere s-a razgindit si administratia sa a trecut treptat la metode coercitive, in ideea ca taranii africani nu pot recunoaste binele pe care vrea sa-l faca statul, asa ca trebuie fortati un pic, la inceput, pina se invata cu binele respectiv.

A inceput o intreaga nebunie care a mutat 70% dintre locuitori, prin metode birocratice – autorul da exemple tragi-comice ale acestui esec de masa. Dupa campanie, 60% dintre sate erau plasate pe terenuri semiaride si nisipoase, alese de birocrati pe baza hartilor luate din avion. Productia agricola a scazut dramatic.

Pentru ca ulterior, dupa ce esecul era evident, mare parte dintre ”beneficiari” sa se intoarca de unde fusesera alungati.
Etiopia abia trecuta la socialism a preluat modelul, cu metode mai brutale si efecte chiar mai teribile, inclusiv foamete.

Cum autorul este specializat in politici agricole, abunda exemplele din domeniu. De fapt, ultima parte a cartii este o lunga lista de greseli privind interventiile statului in agricultura. De interes pentru specialistii in asa ceva, mai degraba plicticoasa pentru noi, ceilalti.

Cu gindul la Romania

Desi Romania nu este prezenta cu nici un studiu de caz in volum, cartea spune multe si despre noi. Te face sa te gindesti la cit de mult poarta Romania urmele acestei gindiri ultramoderniste, care a actionat in combinatie cu o putere de stat nelimitata si arbitrara in timpul comunismului.

Stelian Tanase numea comunismul o incercare ratata de modernizare.
Imaginea Romaniei de astazi este produsul social, arhitectural si economic al acestui rateu istoric. Nu ma refer la imaginea Romaniei in lume, ci la imaginea Romaniei din tren, din masina, acea Romanie vizibila cu ochiul liber.

Cartierele de blocuri, satele sistematizate din Baragan, bulevardul Victoria Socialismului, fostele sisteme megalomanice de irigatii (pe care inca mai e la moda sa le deplingi), etc.

Citind despre Brasilia, ma intrebam de ce nu ne dam intilniri pe fostul bulevard Victoria Socialismului. In fond, este cel mai amplu spatiu pietonal din Bucuresti. Cartea asta ne explica de ce.

Mie, cel putin, mi-a explicat multe altele. De pilda, obsesia lui Silviu Brucan cu marile exploatatii agricole, despre care raposatul vorbea aproape permanent in emisiunile sale. Și nu degeaba combina aceasta obsesie cu amintirile din experienta sa de ambasador in America (cind s-a ocupat intens de colaborarile agricole).

Scott are pagini interesante despre buna intelegere intre agronomii sovietici si cei americani, care impartaseau acelasi cult pentru rationalizare, monoculturi, spatii uriase, sistematizare.

RECOMANDARE
O carte care vorbeste bine despre efectele ingineriei sociale practicate de comunismul romanesc asupra satelor, efecte vizibile in prezent, la multi ani de la caderea acelui sistem, este ”Secera si buldozerul. Scornicesti si Nucsoara. Mecanisme de aservire a taranului roman” (Alina Mungiu-Pippidi, Polirom, 2002)