Ce a găsit un important scriitor român în satele din Oltenia. „În toată văicăreala generală, nivelul de bunăstare a crescut foarte mult în România” 

„Fără scris, aproape că nu știu ce să fac cu mine pe lume”, spune scriitorul Filip Florian, un anunț pe care mulți oameni pasionați, profesioniști din diverse meserii, îl pot face. Într-un dialog pentru publicul HotNews, Filip Florian a discutat și despre actualitatea din România, dar și, pe larg, despre ce poate însemna familia.  

• Filip Florian s-a obișnuit să zdruncine părerile gata formate. Și crede că acesta este, printre altele, rolul unui scriitor. 
• De pildă, el povestește în dialog cum „azi e greu să spui că lumea îl adora pe feldmareșalul Mackensen, dar ăsta e adevărul. Pe Dealul Mitropoliei au fost 40.000 de oameni care l-au ovaționat când a adus moaștele înapoi”.
• Prima parte a interviului lui Filip Florian pentru publicul HotNews o puteți găsi aici.

La 14 ani de la ultima sa carte, Filip Florian a publicat recent, un nou roman. Se numește „Media aritmetică”, Editura Polirom și este o poveste de familie derulată pe un fundal istoric. 

Filip Florian. FOTO: Mircea Struțeanu

„N-ai cum să nu vezi”

-Domnule Florian pornind de la „Media aritmetică”, ce notă ați da, în medie, vremurilor pe care le trăim?
-Știți, în teoria cărții, media aritmetică ar trebui să fie mereu cam aceeași, șapte, chiar forțând puțin lucrurile. Chiar zilele acestea am dus-o pe mama mea dintr-un loc în altul cu mașina și, inevitabil, am făcut niște sute bune de kilometri. 

N-ai cum să nu vezi, în toată văicăreala generală, că, în mod evident, nivelul de bunăstare a crescut foarte mult în România. De la numărul de mașini, la tipul lor, de la lărgirea și superasfaltarea nu știu câtor șosele, la câte vile apar în locuri unde nu existau. Parcă a plouat și, în loc de ciuperci, ies vile.

Deși pare că suntem într-un fel de dezastru sau în prag de dezastru, undeva mai departe de politica imediată, e și un tip de prosperitate care nu e neapărat dată de România, ci de migrația de muncă.

Imaginea satelor oltenești

Anul trecut, în primăvară, de exemplu, am fost prin sate oltenești din nordul Vâlcii. Aproape fiecare sat are un mare supermarket, cu parcare, iar casele arată tot mai bine. Evident, dispare satul acela tradițional, pentru că toți oamenii ăștia care au fost în Italia, în Spania, în Germania, când vin de acolo cu ceva bani, vor să facă o casă care să semene cu ce au văzut acolo. N-are cum să nu-ți pară și rău, și bine, pentru că toate au și partea bună și partea rea, mai ales zone din astea cu o istorie puternică și cu o pecete de arhitectură tipică, precum Câmpulung, Horezu. Se schimbă teribil tot. 

Uniunea Europeană, în mod evident, a fost un mare boom de dezvoltare. Cine spune că ne-a adus numai rău ori nu-i întreg la minte, ori are ochelari de cal, mi-e greu să-mi explic. Niciunul dintre noi n-ar fi dus-o atât de bine fără Uniunea Europeană.

Pe lângă asta, la media aritmetică se mai adaugă și viețile noastre personale, care, evident, modifică notele, fie în jos, fie în sus. Dacă ne uităm așa, obsesiv, la cine guvernează, ce spun sondajele, e o imagine pe jumătate falsă.

Ce înseamnă „un roman de familie” 

– Aș vrea să vorbim despre o mare calitate a cărții, felul în care vorbește despre relațiile de familie.
– Da, este în primul rând literatură, cu iubire, cu mari relații de familie. Istoria e doar fundalul pe care stau personajul principal și familia lui. 

Am vorbit despre chestiuni istorice pentru că ele au existat. E ca și cum aș povesti acum despre COVID, că a existat și în viața mea, sau despre celebrele mitinguri anti-Dragnea, „Noaptea ca hoții”. 

Totuși au putut să vină aproape un milion de oameni, cât încă le-a mai păsat oamenilor de ce se întâmplă. Faptul că ai plasat o poveste pe fundalul ăla nu înseamnă că e un roman despre Dragnea. Pur și simplu aia s-a întâmplat în acele zile. E un roman despre oamenii care au trăit acele vremuri.

A dat bacalaureatul în același an cu Regele Mihai și a fost primul pe țară

– Bunicul avea o poveste interesantă, spuneți-ne un pic, vă rugăm, despre viața lui.
– Era un tânăr strălucit, care trecuse prin toate școlile cu rezultate excepționale, a fost întotdeauna primul și la liceu, și la Bacalaureat. Pe atunci se publica în ziare lista cu notele obținute la Bacalaureat. 

Și el, fiind în același an cu Regele Mihai, chiar a fost primul pe țară, iar Regele al cincilea, am și acum bucățica asta de ziar și țin enorm la ea. 

De asemenea, a intrat primul la facultate, pe care a terminat-o primul. Într-o țară normală, ar fi avut o carieră strălucită, un viitor foarte mare. Și a ajuns un simplu inginer care a făcut rând pe rând tot felul de combinate, a avut foarte multe brevete. A fost, în schimb, un om extraordinar, absolut o lumină. 

Aveai senzația că e un halou de bine în jurul lui, și dacă te puneai și tu în haloul ăsta, chiar n-aveai nicio problemă.

Când se supără „personajul”: bunica l-a renegat pe Filip Florian ca scriitor

– E un personaj în carte în care am recunoscut, cumva, bucăți din el.
– Chiar dacă e o carte de ficțiune, dacă sunt mici părți care ți-au plăcut foarte mult la cineva și se potrivesc bine cu povestea ta generală, n-ai de ce să nu le folosești. 

Îmi amintesc de o fază la „Degete mici”, un foarte mic pasaj cu un personaj feminin din carte, care mai întâi face o criză că i-a dispărut cuțitașul în formă de cruce de la mașina de tocat carne. Povestea asta era chiar cu bunica mea, care, după ce a făcut criza asta, și-a găsit cuțitașul în carnea tocată. 

Dar apucase să spună o groază de chestii. Pe cine bănuiește că i-a furat cuțitașul, că persoana aia, care chiar era o persoană minunată, e de fapt o nenorocită. Tot felul de prostii. 

Ce e foarte nostim e că bunica mea, când s-a apucat să citească „Degete mici”, tot spunea: „Vai ce-mi place, vai, vai…” până a ajuns la acel pasaj. De la acel pasaj, cartea a fost un dezastru și eu un autor execrabil, pentru că s-a recunoscut în poveste. Asta nu înseamnă că era ea, era o bucățică din bunica mea, pusă în cârca altcuiva.

„Acea familie a fost un rezervor de povești și de căldură umană”

– În viață se pot întâmpla lucruri oribile, lucruri asupra cărora nu poți avea control, dar e ceva care te ajută să nu te pierzi. De ce credeți că nu s-a pierdut bunicul dvs., ce credeți că l-a ajutat să reziste?
– Într-adevăr, dacă e să fi luat ceva de la el în carte, e latura aceasta matematică excepțională, care, probabil, i-a dat, presupun, un tip de stabilitate, de forță. 

Matematica, în profunzimile ei, în zonele ei înalte, nu în zona minimală de algebră, are niște chestiuni care pot să-ți dea putere și să ai sentimentul că ai rădăcinile bine puse în pământ și că nu ești în nisipuri mișcătoare sau mlaștină. 

Cred că, din punctul ăsta de vedere, oamenii riguroși trec mai bine prin perioadele dure decât cei cu firi artistice, sentimentale. Cred că aceștia din urmă sunt mult mai dați de pereți de vânturile astea negre. Asta ar fi una.

Și doi, într-adevăr, și familia despre care am vorbit, pentru că ei, la rândul lor, aveau zeci de povești cu „tanti nu știu care”, cu „nenea nu știu care”, cu prietenii bunicului meu. 

De altfel, bunicul meu a fost primul nepot al lui Slavici. În manuale, apărea acea fotografie celebră cu Slavici bătrân, cu barbă foarte mare. În realitate, îl are pe bunicul meu în poală, când avea trei ani. Evident că în manuale a fost decupat doar Slavici.

Nu simt că Slavici i-ar fi dat ceva, dar această familie a fost un fel de rezervor de povești și de căldură umană. Și am avut parte de foarte multă afecțiune. 

Când a murit bunicul meu, îmi amintesc cum au putut să plângă frații lui sub ochii mei. Eu aveam 17 ani și eram în clasa a XI-a de liceu și simțeam că pe unii dintre noi îi marchează fără seamăn dispariția lui. 

Fascinanta poveste a furtului și a recuperării moaștelor sfântului Dimitrie Basarabov

– Cum v-a ajutat povestea de familie să scrieți această carte?
M-a ajutat enorm, pentru că din familie știu toate poveștile astea legate de trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat.

Una dintre ele este cea a dispariției sau furtului moaștelor lui Dimitrie Basarabov de la actuala Patriarhie de către niște ofițeri bulgari. Iarăși, e o poveste, pentru mine, superbă, despre care se vorbește foarte puțin și care s-a întâmplat într-un București stăpânit de armatele Puterilor Centrale, cu feldmareșalul Mackensen în postură de guvernator și, de altfel, și de aducător înapoi al moaștelor. 

Sigur, azi e greu să spui că lumea îl adora pe Mackensen, dar ăsta e adevărul. Pe Dealul Mitropoliei au fost 40.000 de oameni care l-au ovaționat când a adus moaștele înapoi.

 „Fără scris, aproape că nu știu ce să fac cu mine pe lume”

– Cum scrieți și cum vă găsiți inspirația de a scrie?
– Am fost atent la voce, există o voce tot timpul, parcă orice frază are o cadență pe care autorul singur o aude, un fel de muzicalitate, nici nu-ți e greu să descoperi că un cuvânt nu stă bine unde stă. Pur și simplu e ca o notă falsă într-un concert. Și dacă tot îi dai o anumită voce acestui personaj principal care povestește la persoana întâi, el trebuie să aibă mereu vocea aceea.

Nu știu care va fi următoarea carte pe care o voi scrie. Cred că, într-un fel, îți cade cu tronc o chestie, dar din senin, nu gândind-o. Deodată te trezești: „Gata, asta o să fie cartea nouă”. Așa mi s-a întâmplat la toate, mai devreme sau mai târziu. De exemplu, nu terminasem „Degete mici” și am avut deja ideea de început pentru „Zilele Regelui”. 

Sper că destul de curând, în vara asta, se va petrece din nou un mic miracol și va porni iar un motoraș. Fără scris nu pot să trăiesc, vă spun sincer. 

Aproape că nu știu ce să fac cu mine pe lume, scrisul îmi dă așa o bucurie, o putere, chiar dacă sunt extrem de nemulțumit de ceea ce scriu. Chiar și atunci știu clar că este ceea ce am eu de făcut pe lumea asta.