Ce înseamnă decizia Curții de Justiție a UE privind prescripția. De ce riscă să genereze multă confuzie
Hotărârea de luni a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind prescripția a născut și va naște, în mod cert, multe controverse. Controverse care nu sunt doar la nivelul instanţelor, puterii judecătoreşti în general, ci și la nivelul întregii societăţi româneşti. Pe lângă controverse, decizia CJUE sigur aduce mai multă confuzie decât claritate în spaţiul juridic românesc. O să explic mai jos de ce cred că se va întâmpla asta.
O certitudine, însă, aş sublinia, dacă mai era nevoie: faptul că, totuşi, sistemul judecătoresc numără în rândul lui judecători curajoşi, responsabili în aplicarea legii. Şi când spun aplicarea legii mă refer în egală măsură la aplicarea legislaţiei româneşti şi a legislaţiei UE, obligatorie conform art. 148 din Constituţia României.
Cu toată presiunea la care sistemul judecătoresc a fost supus în unele momente ale istoriei recente, inclusiv ameninţarea pusă în practică în unele situaţii de a răspunde disciplinar pentru îndrăzneala de a sesiza CJUE atunci când judecătorul cauzei sesizează că se pune problema unui conflict între o reglementare naţională sau o practică naţională – aici CJUE se referă la practică inclusiv în raport de deciziile CCR sau ÎCCJ obligatorii, cum sunt cele de dezlegare prealabilă sau recurs în interesul legii – şi eficacitatea deplină a normelor UE (a se vedea cazul unor judecători faţă de care în cazuri similare au fost declanşate acţiuni disciplinare), au existat şi există judecători care-şi îndeplinesc misiunea publică legată de sesizarea CJUE cu privire la posibile astfel de conflicte.
De aceea, gestul colegilor de la Curtea de Apel Braşov care au sesizat CJUE cu această cauză soluţionată trebuie apreciat.
În această cheie aş citi punctul 2 al hotărârii CJUE care consacră, aspect constant în jurisprudenţa CJUE, principiul supremaţiei dreptului UE faţă de reglementările naţionale şi practicile naţionale, inclusiv deciziile CCR şi ÎCCJ dacă acestea din urmă sunt contrare unor dispoziţii ale dreptului UE.
CJUE spune cu subiect şi predicat (paragraful 134 din hotărâre) că instanțele naționale sunt instanțe ale UE, astfel că au atributul conferit de tratatele constitutive de a „face tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o practică naţională care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacităţii depline a normelor dreptului Uniunii”. Cu alte cuvinte, responsabilitatea instanțelor naționale de a aplica direct dreptul UE este primordială, inclusiv privind cauzele penale ce au ca obiect fraudele grave legate de interesele financiare ale UE.
O altă certitudine este aceea că sunt câteva autorităţi naţionale arătate cu degetul de hotărârea CJUE. Astfel, tot cu subiect şi predicat, decizia CJUE nu menajează câteva autorităţi constituţionale româneşti, ale căror pasivitate sau greşită interpretare a normelor de drept UE şi ale jurisprudenţei CJUE sunt fără menajamente scoase în evidenţă.
În primul rând, legiuitorul român, Parlamentul, iese foarte şifonat din această poveste. Este greu de explicat cum de Parlamentul a stat în pasivitate patru ani de zile de la momentul la care CCR a publicat prima decizie cu privire la problema întreruperii prescripţiei răspunderii penale (25 iunie 2018, actul normativ a fost adoptat de abia la data de 30.05.2022 sub presiunea, să recunoaştem, a Comisiei Europene în cadrul MCV, condiţie printre altele ca Comisia să propună renunţarea la MCV – a se vedea paragraful 90 din Hotărârea CJUE).
Sigur, dincolo de a vorbi de responsabilităţile şi culpa Parlamentului (dacă poate fi tras la răspundere pentru astfel de acţiuni/inacţiuni), rămâne gustul amar că mii de infracţiuni aflate pe rolul instanţelor şi în care sute de oameni din sistemul judiciar au investit energie, bani publici s-au încheiat brusc din cauza inactivităţii legiuitorului. Şi asta în condiţiile în care, a propos de responsabilitate, art. 147 alin. 1 din Constituţie prevede un termen de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul ar trebui să pună în acord dispoziţiile declarate neconstituţionale cu Constituţia României. Comparaţi termenul de 45 de zile cu perioada de peste 1450 de zile cât i-a trebuit legiuitorului derivat (Guvernul României) să-şi îndeplinească rolul constituţional.
Şifonată iese şi ÎCCJ. Care se presupune că ar fi trebuit să cunoască şi să aplice, la rândul ei, principiul supremaţiei dreptului UE.
CJUE reproşează ÎCCJ, indirect, că prin decizia de dezlegare de drept nr. 67/2022, prin care s-a consfinţit aplicarea legii penale mai favorabile chiar atunci când procesele penale au fost finalizate cu hotărâri definitive, instituţia întreruperii executării pedepsei nu se aplică în raport de deciziile CCR nr. 297/2018 şi 358/2022, deşi normele care reglementează prescripţia în materie penală nu se înscrie în domeniul de aplicare a dreptului fundamental prevăzut de art. 49 alin. 1 din Carta drepturilor fundamentale UE (principiul previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor). Critica vine pe fondul neobservării, de către ÎCCJ, a practicii în domeniu a CJUE, pe care aceasta o şi aminteşte în hotărâre (paragraful 108 şi următoarele).
De fapt, CJUE critică ceea ce eu numesc tipicul identităţii naţionale şi constituţionale româneşti: fluiditatea conceptului de identitate. Respectiv, tipic românesc e să fim cu UE când ne convine (fonduri europene ce ar trebui să curgă înspre români; libertatea de circulaţie, inclusiv includerea în spaţiul Schengen; libertatea de comerţ, etc.), dar suntem împotriva UE când nu ne convine (când ni se cere responsabilitate în cheltuirea fondurilor UE, care fonduri nu sunt ale instituţiilor UE, ci ale cetăţenilor europeni, pentru că toţi cetăţenii europeni contribuie la astfel de fonduri; când ni se cere responsabilitate în materie de taxe şi impozite cu implicare UE, cum ar fi TVA-ul; cum ar fi responsabilitate în lupta împotriva corupţiei, cerut insistent de-a lungul apartenenţei noastre la UE de către toate instituţiile UE, etc.).
Acuzaţia făcută în spaţiul public de diverşi formatori de opinie, de multe ori interesaţi în propriile cauze penale sau ca avocaţi ai unor inculpaţi sau condamnaţi, că prin aplicarea directă a normelor UE sau jurisprudenţei CJUE judecătorii români se transformă în politicieni sau că fac politică se înscrie în acelaşi concept amintit anterior: identitate naţională şi/sau constituţională fluidă – uitând sau făcându-se că uită, aceşti formatori de opinie, că potrivit art. 267 par. 3 din Tratatul privind funcţionarea UE judecătorul naţional este obligat să sesizeze CJUE pentru a cere acesteia să se pronunţe cu privire la interpretarea tratatelor sau validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile UE.
Spuneam că vor fi probleme majore în interpretarea Hotărârii CJUE la nivelul autorităţilor naţionale, inclusiv şi mai ales în cazul instanţelor naţionale din România ce judecă în materie penală. Enumăr aici câteva, în condiţiile în care sunt convins că aplicarea Hotărârii CJUE va genera foarte multe discuţii nu doar la nivel doctrinar sau în social media, dar şi va genera practică neunitară la nivelul instanţelor penale.
Aşa cum spuneam, confuzia indusă deja cu privire la ineficienţa sistemului judiciar, care pe bandă rulantă „închide” dosare penale ce au ca obiect infracţiuni grave, există deja în rândul populaţiei. Şi ea este greu de gestionat în lipsa unei coerenţe a puterilor legislativă şi judecătorească, fie şi în cheia indicată chiar de Hotărârea CJUE. E greu de explicat de către aceste autorităţi naţionale, în condiţiile unei crize financiare, economice, sociale, de ce se ajunge ca infracţiuni grave şi infractori să scape nepedepsite/nepedepsiţi. Iar frustrarea crescândă a populaţiei este una de înţeles în aceste condiţii.
Există deja percepţia în sistemul judiciar că decizia ÎCCJ privind prescripția, ale cărei efecte în domeniul specific al fraudei grave ce aduce atingere intereselor financiare ale UE au fost criticate de Hotărârea CJUE, nu se va aplica infracţiunilor specifice acestei arii (art. 325 alin. 1 din Tratatul privind Funcţionarea UE şi Convenţia şi Directiva PIF), însă se va aplica tuturor celorlalte infracţiuni ce nu intră sub această umbrelă. Nu ştiu, până la urmă, cum vor proceda instanţele penale naţionale, dar aş aminti un lucru subliniat de altfel de Hotărârea CJUE (paragrafele 72 – 73): CJUE s-a pronunţat strict în raport de sesizarea făcută de Curtea de Apel Braşov, respectiv au fost examinate conformitatea reglementărilor şi practicilor naţionale româneşti numai în raport de art. 325 alin. 1 TFUE şi art. 2 alin. 1 din Convenţia PIF.
Personal, aş fi foarte atent cu o atât de grăbită analiză a sferei de aplicare a Hotărârii CJUE doar cu privire la faptele penale mai sus precizate.
În afară de infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale UE, există o multitudine de infracţiuni prevăzute de normele penale naţionale care au o gravitate foarte mare. Cum ar fi, spre exemplu, faptele de corupţie, delapidarea ce a produs consecinţe deosebit de grave, abuzul în serviciu ce a produs consecinţe deosebit de grave, dar şi infracţiuni de violenţă, cum ar fi tâlhăria şi tâlhăria calificată, etc. Dacă această opinie va prevala, este de aşteptat ca cele statuate de decizia nr. 67/2022 ÎCCJ să continue să producă efecte. Or, este clar că pericolul unor astfel de infracţiuni privește întreaga comunitate, nu doar victimele infracţiunilor.
Chiar cu privire la infracţiunile care intră în sfera de acţiune a dispoziţiilor art. 325 alin. 1 TFUE şi art. 2 alin. 2 din Convenţia PIF pot exista practici diferite ale instanţelor naţionale. Pentru că Hotărârea CJUE lasă instanţelor naţionale, inclusiv CCR, să aprecieze asupra dreptului fundamental prevăzut de art. 49 alin. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale UE, conform standardelor naţionale privind previzibilitatea, precizia şi neretroactivitatea legii penale, în raport cu principiul supremaţiei dreptului UE (inclusiv şi mai ales în cazul de faţă în domeniul fraudei fondurilor UE).
Dacă de la momentul intrării în vigoare a Directivei UE antifrauda (6 iulie 2019) legislația UE este clară, precum se arată în decizia CJUE (par. 64 și 81), instanțele penale românești trebuind să aplice tratatul privind funcționarea UE și directiva antifraudă, pentru infracțiunile privind fraude cu fonduri europene și împotriva intereselor financiare UE comise înainte de 6 iulie 2019, în mod cert vom avea de a face cu o practică neunitară a instanțelor penale românești.
CJUE spune că instanţele naţionale „nu sunt obligate” să lase neaplicate deciziile Curţii constituţionale şi ale instanţei supreme prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională ce reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală.
Ce înseamnă „nu sunt obligate”? Direct spus: unele instanţe naţionale vor aprecia în legătură cu infracţiunile privind fonduri UE comise înainte de 06.07.2019 că este aplicabilă hotărârea de iri CJUE fără a mai fi necesară o analiză a mecanismului mai sus descris, alte instanţe că este necesară o astfel de analiză, iar a treia categorie de instanţe că sunt obligate să aplice prioritar deciziile CCR din 2018, adică, pe scurt, să dispună încetarea procesului penal sau să admită contestaţii în anulare a unor cauze deja judecate şi să pronunţe, în rejudecare, încetarea procesului penal.
Ar fi timpul ca Înalta Curte de Casație și Justiție să își asume pe deplin rolul constituțional prevăzut de art.126 alin. 3 din Constituție („ICCJ asigură interpretarea și asigură aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”) și prin mecanismele pe care le are la îndemână, pentru că procedural le are, pentru ca legea să fie aplicată unitar de instanțe.
Și, da, cu adevărat ar trebui ca ICCJ să aibă în vedere în egală măsură respectarea drepturilor fundamentale ale omului, precum și principiul sacrosant al UE, consacrat de CJUE în jurisprudența sa: respectarea și aplicarea principiului supremației dreptului UE.
(Horatius Dumbravă este judecător la Curtea de Apel Târgu Mureș, fost președinte CSM)
INTERVIURILE HotNews.ro