Skip to content

Ce riscă PSD chiar dacă câștigă la moțiunea de astăzi și de ce scenariul anticipatelor poate deveni probabil

În logica alegerii raționale, iraționalitatea nu există. Actorii acționează pe baza unor calcule, chiar atunci când aceste calcule permanente de costuri și beneficii, așa cum sunt interpretate ele din propria perspectivă, pe termen mai scurt sau mai lung. Judecând însă după elementele care se văd cu ochiul liber și făcând pentru moment abstracție de speculații, PSD pare a fi un actor rațional cel mult pe termen foarte scurt. În rest, nu putem vorbi de strategie, despre coerență pe termen lung, ci cel mult de o cacealma, scrie George Jiglău, doctor în științe politice la UBB, într-un text publicat de HotNews.

Pe termen foarte scurt, PSD pare foarte aproape de a-și atinge obiectul de a-l înlătura pe Ilie Bolojan din fruntea Guvernului. Apoi, PSD speră că va forța mâna PNL pentru a se dezice de Ilie Bolojan, astfel încât relația PSD-PNL să revină la „defaultul” perioadei Ciucă-Ciolacu, cel mult cu sprijin UDMR, fără elementul de zgomot USR în interiorul unei astfel de coaliții. Dacă PNL nu cedează, PSD este forțat să rămână asociat cu AUR și trebuie să gestioneze consecințele acestei asocieri pe termen lung, cu o imagine compromisă la un nivel cel puțin la fel de slab ca cel de până în toamna lui 2024.

Primul cost pe care și-l generează PSD este cel reputațional. După criza electorală din 2024–2025 și după ascensiunea AUR, PSD reușise să obțină o poziție mai frecventabilă în raport cu o parte a publicului care îl respinsese constant după 1990. Nu devenise un partid iubit de acest public, dar devenise parte a unei formule pro-europene de stabilizare. În raport cu riscul radicalizării naționalist-populiste, PSD putea fi tratat ca răul mai mic. Asocierea cu AUR slăbește acest câștig. PSD a putut fi inclus în tabăra pro-europeană tocmai pentru că părea să participe la izolarea AUR. Ieșirea din coaliția de guvernare (cel puțin în raport cu Bolojan) a schimbat percepția, iar moțiunea inițiată alături de AUR consfințește schimbarea. Chiar dacă PSD insistă că este vorba despre o colaborare punctuală, obiectivul politic comun este major: demiterea guvernului. Distincția dintre colaborare tehnică și colaborare politică, asupra căreia a insistat obsesiv Sorin Grindeanu în anunțul moțiunii, devine greu de apărat atât în fața publicului intern, cât și în fața publicului european.

Costurile PSD

Al doilea cost privește raportul de forțe PSD–AUR. În logica actualului Parlament, PSD rămâne un partid mai mare, mai instituționalizat și mai experimentat. AUR este însă mai dinamic electoral și are o poziție mai avantajoasă în logica protestului antisistem (care sistem include PSD). În plus, AUR are mai puțin de pierdut dintr-o colaborare cu PSD. Pentru PSD, asocierea cu AUR produce costuri de identitate și credibilitate. Pentru AUR, asocierea cu PSD produce legitimitate și șansa de a fi partidul care face și desface guvernările României. AUR arată că a devenit suficient de puternic încât PSD trebuie să negocieze cu el. În termeni simbolici, PSD riscă să devină secondantul unui partid pe care ar fi trebuit să-l țină în afara formulelor de guvernare.

Această problemă devine mai gravă dacă PNL, USR și UDMR nu acceptă o nouă guvernare cu PSD după o eventuală cădere a Guvernului Bolojan. Dacă aceste partide mențin un front comun, PSD rămâne cu opțiuni limitate, iar dimensiunea europeană a PSD riscă astfel să se prăbușească.

În mai 2025, PES și grupul S&D au cerut explicit menținerea unui „cordon sanitar” împotriva extremei conservatoare în România și au exprimat așteptarea ca PSD să susțină alternativa pro-europeană. Colaborare PSD–AUR, chiar prezentată ca punctuală, intră în tensiune cu această poziționare europeană. PSD avea deja o problemă de claritate doctrinară în raport cu familia socialistă europeană. 

În 2025, odată cu alegerea lui Sorin Grindeanu ca președinte „plin” al PSD, partidul a renunțat la a se mai autoproclama drept „progresist”, argumentând că această formulă nu mai corespunde identității partidului. Noua formulare a pus accent pe valori explicit conservatoare, o contradicție evidentă față de identitatea asumată de Socialiștii Europeni. Singurele aspecte care funcționează în continuare în favoarea PSD sunt efectiv dimensiunea României, care vine la pachet cu un număr mare de europarlamentari, și faptul că Socialiștii Europeni sunt într-o poziție vulnerabilă din cauza socialiștilor și mai radicali din Parlamentul European și din state europene precum Franța sau Germania, precum și de poziția dominantă a Partidului Popular European, care dă semne tot mai mari de renunțare la coaliția cu Socialiștii din Parlamentul European și de apropiere față de ultraconservatori.

Dacă moțiunea trece, președintele Nicușor Dan devine mai important ca oricând până acum în acest mandat. Constituția prevede că Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru după consultarea partidului care are majoritatea absolută în Parlament sau, dacă o asemenea majoritate nu există, a partidelor parlamentare care își asumă împreună o majoritate.

Dacă PSD și AUR propun un premier comun și pretind că au o majoritate, președintele Dan va trebui să decidă dacă acceptă această formulă sau o respinge. Dacă Președintele refuză, PSD și AUR ar putea susține că refuzul încalcă logica majorității parlamentare. Așa cum s-a întâmplat și în 2021 cu precedentul Iohannis-Orban, disputa s-ar putea muta la CCR. În funcție și de decizia CCR, dar chiar și fără aceasta, există și scenariul suspendării. PSD și AUR ar putea folosi acest instrument pentru a pune presiune pe președinte. Dar și acest scenariu are o limită politică importantă: interimatul funcției prezidențiale este asigurat de președintele Senatului, adică de liberalul Mircea Abrudean. Dacă PNL nu renunță la poziționarea actuală, o suspendare a lui Nicușor Dan nu ar garanta nicidecum PSD și AUR controlul asupra crizei. Iar dacă renunță la Ilie Bolojan, sunt toate șansele ca alianța PSD-PNL să fie restaurată, președintele Dan să o accepte, dar atunci PNL și-ar asuma costuri cel puțin la fel de mari ca cele ale PSD.

Scenariul în care anticipatele devin o posibilitate

Oricând cade un guvern și intrăm în logica de formare a unui nou guvern, scenariul anticipatelor trebuie luat în calcul, ținând totuși cont că România a vorbit des despre anticipate în momente de criză, dar nu a ajuns niciodată la ele. Probabilitatea lor crește dacă se mențin simultan câteva condiții: președintele nu acceptă o formulă PSD–AUR, PNL nu renunță la Bolojan, USR și UDMR păstrează frontul comun, alături de PNL, iar PSD nu poate reconstrui o majoritate alternativă. Anticipatele ar putea aduce o „pedepsire” de către electorat a celor care au provocat această criză, iar principalul suspect ar fi tocmai PSD. Dar riscul ca AUR să obțină un scor mare, în ton cu recentele sondaje sau chiar mai mult, este prea mare, așa încât președintele va forța cel mai probabil numirea unui prim-ministru care să întrunească un consens măcar minimal.

Toate acestea arată limitele majore ale rațiunii PSD. Partidul a provocat o criză, dar nu poate controla efectele ei. Poate încerca să forțeze PNL, dar nu poate garanta că PNL va ceda. Poate folosi AUR pentru a mări presiunea, dar nu poate controla modul în care AUR capitalizează politic această colaborare. Poate invoca majoritatea parlamentară, dar Președintele și CCR pot deveni actori decisivi. Poate amenința cu suspendarea, dar interimatul poate avantaja tot PNL.

Clivajul PSD versus anti-PSD nu dispare, dar devine secundar

Întrebarea finală este cine câștigă mai mult dintr-o asemenea colaborare. Pentru PSD, beneficiile sunt imediate și nesigure. Pentru AUR, beneficiile sunt mai clare. AUR capătă acces la jocul majorităților, își reduce izolarea și se prezintă ca actor fără de care guvernarea nu mai poate fi decisă. Un partid radical care se apropie de centru printr-o colaborare cu un partid mare câștigă începe să pară frecventabil. Un partid mainstream care se apropie de extremă pierde credibilitate.

Această criză forțează o reașezare a sistemului de partide din România. Pentru mult timp, din anii 90 și până la intrarea AUR în Parlament în 2020, competiția politică a fost structurată în jurul clivajului PSD versus anti-PSD. PSD a fost mai mereu principalul partid de guvernare, cu o organizație teritorială puternică, cu acces constant la resurse administrative și cu un electorat relativ stabil (cel puțin numeric vorbind). De cealaltă parte, opoziția față de PSD se organiza în formule succesive, dominate de lupte cu privire la care partid este mai anti-PSDist. În această logică, PSD era punctul fix al sistemului, iar restul scenei politice se organiza în raport cu el, cu momente de punte între cele două părți ale clivajului, precum perioada USL sau scurta guvernare PDL-PSD din 2009.

Apariția AUR a clătinat această structură, iar ascensiunea din toamna lui 2024 a modificat definitiv această structură. Clivajul PSD versus anti-PSD nu dispare, dar devine secundar în raport cu o tensiune mai largă: între o zonă pro-europeană, mainstream, instituțională, și o zonă naționalist-populistă, radicalizată, anti-sistem. Această schimbare a creat pentru PSD o oportunitate rară. Într-un context în care AUR a devenit principalul vehicul al radicalizării politice, PSD a putut fi reîncadrat, cel puțin temporar, ca parte a taberei pro-europene. Nu pentru că ar fi dispărut antipatia față de PSD, ci pentru că ierarhia riscurilor s-a schimbat. Pentru o parte a electoratului fidel democrației liberale, „pro-european”, PSD putea deveni acceptabil ca răul mai mic în raport cu AUR.

Tocmai aici apare costul strategic al apropierii de AUR. PSD riscă să piardă poziția relativ avantajoasă dobândită în noua configurație. Dacă se apropie de AUR, partidul nu recuperează electoratul radicalizat, care are deja o opțiune mai autentică în AUR, dar poate pierde toleranța electoratului pro-european care îl acceptase în logica apărării principiilor democratice. PSD ajunge astfel prins între două clivaje: în vechiul clivaj, rămâne partidul față de care există o suspiciune istorică; în noul clivaj, devine mai puțin credibil ca parte a taberei pro-europene.

Ș rolul PNL este decisiv în această reașezare. Dacă PNL rămâne solidar cu Bolojan și menține linia pro-europeană împreună cu USR și UDMR, PSD devine și mai izolat. Dacă PNL cedează, PSD poate încerca să refacă vechea logică de colaborare PSD–PNL, cele două riscând să piardă atât în raport cu AUR, cât și cu USR (sau cu alți actori noi). Dar dacă PNL nu cedează, PSD rămâne expus între AUR, care câștigă legitimitate, și blocul pro-european, care îl poate trata ca pe un actor ambiguu. Așadar, PSD poate intra într-o erodare pe termen lung, produsă de o poziționare greșită într-un sistem de partide aflat în transformare.

Un ultim scenariu trebuie adus în discuție, pe scurt – acela de tip Băsescu 2009/2010 sau Băsescu 2004. În 2004, Băsescu a rupt PUR din alianța electorală cu PSD pentru a instala un guvern al Alianței DA. În 2009, după demisia miniștrilor PSD din Guvernul PDL-PSD condus de Emil Boc, președintele Băsescu a orchestrat cea mai semnificativă rupere a PSD prin plecarea a ceea ce a devenit ulterior UNPR, cu figuri marcante precum Gabriel Oprea, Marian Sârbu sau Cristian Diaconescu. Într-un PSD rămas fără opțiuni, confruntați cu perspectiva unei guvernări cu AUR sau a unei înfrângeri catastrofale la urne, o parte dintre parlamentari și membrii partidului și-ar putea regăsi veleitățile pro-europene susținând un guvern pro-european. Așa cum alții ar putea alege să își parieze explicit și asumat viitorul politic pe cartea ultraconservatoare.

*text apărut inițial pe Contributors.