Ce riscuri există atunci când părinții nu se înțeleg în educația copilului. Psiholog: „Nimeni nu cere părinților să fie identici în abordare. Dar e esențial ca, în fața copilului, să fie percepuți ca o echipă”

Când părinții nu reușesc să se pună de acord în privința modului de creștere și educare a copilului, efectele nu sunt doar de ordin relațional sau administrativ. Ele pot afecta profund dezvoltarea emoțională, încrederea în sine și viitoarele relații ale copilului. Care sunt riscurile acestei rupturi invizibile din familie și cum pot fi ele gestionate fără a transforma copilul într-un arbitru al conflictului, explicăm mai jos.

Un copil care întreabă dacă are voie la tabletă, iar răspunsul e „da” de la mamă și „sub nicio formă” de la tată. O adolescentă care se ceartă cu unul dintre părinți și, în loc de sprijin pentru reglarea emoțiilor, primește de la celălalt o invalidare a conflictului: „Ți-am zis eu că nu știe să se poarte cu tine”. Un părinte care cere respectarea unei reguli, doar pentru ca a doua zi să o vadă încălcată – cu binecuvântarea celuilalt.

Acestea nu sunt doar episoade neplăcute de parenting. Sunt semnele unei rupturi în ceea ce psihoterapeutul pentru adolescenți și adulti Andreea Chiru Maga numește „frontul comun al părinților” – acea coerență esențială în creșterea unui copil. Specialistă în psihoterapie integrativă, psiho-oncologie și managementul furiei, Andreea Chiru Maga lucrează cu familii și adolescenți în dificultate și explică ce se întâmplă cu dezvoltarea copiilor când părinții trag în direcții diferite și cum poate fi refăcut echilibrul.

Ce învață copilul când părinții nu sunt o echipă

„Relația dintre părinți reprezintă primul model prin care copilul învață cum funcționează lumea socială, cum se construiește siguranța emoțională și cum se formează imaginea despre sine”, explică psihologul. Atunci când părinții nu acționează ca o echipă și își exprimă în mod constant dezacordurile în fața copilului, el începe să perceapă mediul familial ca fiind „haotic și contradictoriu”. Cu alte cuvinte, nu mai știe în cine să aibă încredere, care sunt regulile reale și ce se așteaptă de la el. Efectele se pot vedea rapid: anxietate, lipsă de încredere, confuzie în relațiile de atașament.

Mai grav, atunci când un părinte „anulează sau contestă limitele stabilite de celălalt”, copilul învață că regulile pot fi manipulate. „Acest tip de experiență poate conduce ulterior la comportamente opozante și la dificultăți în relaționare cu autoritatea”, agenționează psihoterapeutul.

Efectele pe termen lung: relații disfuncționale, opoziție, nesiguranță

Respectul față de sine și față de ceilalți se învață din relațiile apropiate – mai ales din ceea ce copilul observă acasă. Dacă el este martorul unor interacțiuni bazate pe lipsă de respect, umilire sau control între părinți, va învăța că „relațiile pot implica teamă sau lipsă de încredere”.

Andreea Chiru Maga atrage atenția și asupra unui fenomen periculos numit triangulare – atunci când copilul este forțat să devină aliat sau arbitru între părinți. „Acest lucru îl plasează într-o poziție extrem de solicitantă emoțional”, iar rezultatul poate fi fie un copil care devine „excesiv de responsabil față de stările emoționale ale părinților”, fie unul care evită complet implicarea emoțională pentru a se proteja.

Copiii învață despre natura relațiilor nu din ceea ce li se spune, ci din ceea ce trăiesc și observă în familie. Atunci când sunt martori ai unor dinamici dominate de lipsa respectului, manipulare sau luptă pentru control, este foarte probabil ca, la maturitate, să repete aceste tipare, fie din postura celui care exercită controlul, fie din postura celui care îl suferă.

De ce nu pot părinții să colaboreze? De la diferențe de stil, la frustrări și răni nerezolvate

Cauzele acestor dezacorduri nu sunt întotdeauna evidente sau intenționate. Ele pot ține de:

• diferențe de viziune asupra educației – de la autoritar vs. permisiv, la reguli de disciplină, tehnologie sau exprimare emoțională;
• modele de relație învățate în copilărie – fiecare părinte vine cu un „bagaj” de reguli și convingeri care pot intra în conflict;
• probleme relaționale – „nerezolvarea frustrărilor acumulate în relație, dificultăți de comunicare, lipsa sentimentului de echipă;
• factori emoționali – anxietate parentală, dependență emoțională de copil, răni din copilărie, lipsa autoreglării emoționale;
• factori externi – stres financiar, oboseală cronică, lipsa suportului social sau influența familiei extinse.

Ce poate face părintele „singur” în fața copilului?

„Primul pas este să separăm copilul de conflictul dintre părinți”, recomandă psihologul. Asta înseamnă să păstrăm regula stabilită, chiar dacă nu suntem de acord cu modul în care partenerul a aplicat-o, și să discutăm diferențele într-un moment privat, fără acuze.

Este important ca părintele să nu se simtă izolat: „Când susținerea lipsește, este sănătos să căutăm sprijin emoțional și în alte surse: prieteni de încredere, grupuri de sprijin, consiliere parentală sau chiar terapie individuală”.

În unele cazuri, terapia de cuplu sau consilierea parentală pot ajuta la „armonizarea diferențelor de viziune” și la dezvoltarea unei comunicări mai funcționale.

Cum păstrezi autoritatea și echilibrul, chiar și când partenerul trimite mesaje opuse

Chiar și în lipsa unei unități parentale perfecte, un părinte poate menține o ancoră de stabilitate pentru copil. Cum? Psihologul Andreea Chiru Maga oferă câteva principii:

• consecvență și calm – „Copilul are nevoie de un adult calm și prezent emoțional”;
• claritate în valori – dacă știm ce vrem să transmitem copilului, putem fi mai coerenți în decizii;
• evitarea competiției – nu e despre cine are dreptate, ci despre ce nevoi are copilul;
• acceptarea limitelor – „Nu putem controla complet comportamentul celuilalt, dar putem alege ce model oferim”;
• căutarea sprijinului extern – prin consiliere, educație parentală sau sprijin comunitar.

Copiii au nevoie de părinți diferiți, dar aliniați

Nimeni nu cere părinților să fie identici în abordare. Dar e esențial ca, în fața copilului, să fie percepuți ca o echipă. Asta nu înseamnă renunțarea la diferențe, ci gestionarea lor „cu respect reciproc și fără a implica copilul”, mai recomandă psihologul Andreea Chiru Maga.

Până la urmă, copilul învață ce înseamnă iubirea, respectul, comunicarea și încrederea nu din discursuri, ci din viața de zi cu zi a celor doi oameni pe care îi are drept repere.