Ce se ascunde în spatele recunoaşterii de către SUA a suveranităţii Israelului asupra Înălţimilor Golan şi de ce ambasadele se mută de la Tel Aviv

Donald Tramp va semna un document prin care SUA recunosc suveranitatea Israelului asupra Înălţimilor Golan, ocupate de Israel, dar care conform dreptului internaţional sunt parte a Siriei. Naţiunile Unite se opun acestei decizii, subliniind că statutul acestui podiş a rămas nemodificat. Dar ce se ascunde în spatele acestor declaraţii?

Nu se întrevede vreun sfârşit al conflictului dintre israelieni şi palestinieni. Nu era nevoie de rachetele recent lansate de Hamas din Fâşia Gaza, care au lovit locuinţe evreieşti, ca să aflăm acest lucru…

Deşi pare că nu există o legătură directă între aceste evenimente şi campania dusă în vederea transferării ambasadelor străine de la Tel Aviv la Ierusalim, şi deşi extremiştii (în acest caz radicalii palestinieni) nu au nevoie de o îndreptăţire a acţiunilor lor, evenimentul în sine nu poate fi analizat în afara contextului luptei pentru recunoaşterea internaţională a Ierusalimului drept capitală a statului Israel şi a anunţatei recunoaşteri de către Washington a anexării Înălţimilor Golan de către statul Israel.

De aceea este nevoie de o scurtă recapitulare a acestei chestiuni şi a evenimentelor ce au jalonat ultimii ani, precum şi de o anticipare a celor ce vor urma. Pe scurt, conflictul îşi are rădăcinile în sfârşitul primului război mondial, când Imperiul Otoman a dispărut, iar Marea Britanie a obţinut guvernoratul Palestinei, mai exact a primit mandat din partea Ligii Naţiunilor pentru soluţionarea viitorului statut al acestui teritoriu.

Acest statut nu a fost soluţionat, dar nici nu a putut fi oprită mutarea masivă a evreilor pe acest teritoriu, deşi oficial aceasta a fost interzisă. După al doilea război mondial, la sfârşitul anului 1947, ONU a propus un plan de împărţire a Palestinei într-un stat arab şi unul evreiesc, cu Ierusalimul divizat în două, sub conducere internaţională.

Evreii au acceptat acest plan, palestinienii l-au respins. A izbucnit astfel războiul israeliano-arab din anul 1948, în care nou-creatul stat Israel s-a luptat singur împotriva Egiptului, Iordaniei, Libanului, Siriei, Irakului şi Arabiei Saudite şi a învins. Consecinţa a fost alungarea masivă a palestinienilor şi anexarea unor teritorii ce nu aparţineau Israelului conform planului ONU, cu excepţia Cisiordaniei, care a fost ocupată şi anexată de Iordania, şi a Fâşiei Gaza, ocupată de Egipt.

Important de reţinut este că atunci Israelul a ocupat Ierusalimul de Vest, pe care l-a tratat încă de la bun început ca fiind capitala sa. Primul premier israelian, David Ben-Gurion, a declarat în decembrie 1949 că doar din motive externe şi-a organizat statul Israel sediul guvernului la Tel Aviv, şi că „pentru statul Israel, a existat dintotdeauna şi va exista mereu o singură capitală — Ierusalimul Etern“.

Ierusalimul de Est a rămas sub controlul Iordaniei până la Războiul de şase zile din anul 1967, când israelienii au ocupat Fâşia Gaza, Peninsula Sinai, Podişul Golan şi Cisiordania, împreună cu Ierusalimul de Est. La data de 30 iulie 1980, Knessetul (Parlamentul israelian) a adoptat Constituţia privind Ierusalimul, care este proclamat „capitala unică şi indivizibilă“ a statului.

Curtea Supremă a Israelului a interpretat această proclamaţie ca un act de anexare a Ierusalimului de Est, deşi ea nu este menţionată explicit în document. Lumea întreagă a condamnat acest act. Consiliul de Securitate al ONU, prin Rezoluţia 478 din 20 august acelaşi an, a anunţat că decizia este nulă şi că încalcă dreptul internaţional. Statele membre ONU au fost invitate să îşi retragă reprezentanţele din Ierusalim şi să le transfere la Tel Aviv; la apel au răspuns 22 din cele 24 de ţări care aveau, la momentul respectiv, ambasade în Ierusalimul de Vest, iar cele două state care nu au plecat atunci, Costa Rica şi El Salvador, au plecat în anul 2006, porivit Rador care citează Telegraf.rs.

Între timp, Congresul SUA, aflat sub control republican, a adoptat în anul 1995 Legea privind ambasada SUA la Ierusalim, prin care acest oraş este recunoscut ca fiind capitala indivizibilă a statului Israel şi prin care se cere autorităţilor de la Washington să mute ambasada până la data de 31 mai 1999. Dar legea prevede posibilitatea ca preşedintele să semneze din 6 în 6 luni amânarea aplicării legii până la momentul „îndeplinirii tuturor condiţiilor”, ceea ce au făcut toţi preşedinţii americani de până la Trump: Clinton, Bush jr. şi Obama.

Trump a semnat şi el prima amânare în iulie 2017, dar imediat după aceea, Senatul a votat în unanimitate o rezoluţie prin care se marchează aniversarea a 50 de ani de la unificarea Ierusalimului şi care îl invită pe preşedinte să aplice legea. La sfârşitul lui 2017, Trump a recunoscut Ierusalimul drept capitală a statului Israel şi a anunţat mutarea, deşi a fost nevoit să mai semneze o amânare. În fine, la 14 mai 2018, ambasada SUA a fost mutată oficial. Data a fost atent aleasă: în acea zi se aniversau 70 de ani de la Declaraţia de Independenţă a Statului Israel, adică 70 de ani de existenţă a acestui stat.

Acest fapt a stârnit, cum era şi normal, furia ţărilor arabe, în special a palestinienilor, care se simt direct ameninţaţi ca urmare a acestui act. Statutul Palestinei încă nu este soluţionat, este un fel de stat-nebuloasă aflat practic sub ocupaţia Israelului (după Războiul de 6 zile, Iordania a „dăruit” palestinienilor Cisiordania, acum ocupată de Israel, iar Egiptul a făcut acelaşi lucru cu Fâşia Gaza, din care Israelul s-a retras în mod unilateral acum 15 ani). De jure, Statul Palestina există (aşa-numita Autoritate Palestiniană), deşi chestiunea este încă în litigiu din punct de vedere juridic, iar capitala sa este de asemenea Ierusalimul, dar sediul temporar al Autorităţii este la Ramallah, în Cisiordania.

Acestea fiind zise, recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a Israelului de către SUA reprezintă o poziţionare directă de partea statului evreu în actualul conflict, deoarece şi cealaltă parte are aceleaşi pretenţii în privinţa Oraşului Sfânt. Se înţelege, palestinienii nu s-ar fi revoltat dacă Trump ar fi recunoscut Ierusalimul drept capitala Palestinei, dar acesta este deja un exemplu de subiectivitate naţională pe care o avem cu toţii şi cu care suntem şi noi /sârbii/ destul de familiarizaţi. Teoretic, palestinienii doresc împărţirea Ierusalimului, astfel încât Ierusalimul de Vest să devină capitala Israelului, iar cel de Est – al Palestinei (aceasta este şi poziţia Rusiei, şi a majorităţii statelor ONU).

Doar o ţară a urmat, până în acest moment, modelul Americii, şi anume Guatemala, astfel că momentan doar două ţări au ambasade la Ierusalim; Ecuadorul anunţase şi el mutarea, dar a renunţat. În ultimele luni, mai multe state au anunţat că plănuiesc, sau au în vedere mutarea. De exemplu Brazilia, care are un nou preşedinte de dreapta, Bolsonaro, sau Cehia; chiar în aceste zile, premierul României, Viorica Dăncilă, a anunţat că va recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Israelului şi că va începe mutarea ambasadei.

La sfârşitul anului trecut a izbucnit un „scandal“ după ce Tomas Sandell (jurnalist finlandez, fondator al Coaliţiei Europene pentru Israel, un grup de lobby pro-Israel pe lângă UE) a declarat că Angela Merkel face presiuni asupra liderilor ţărilor central şi est-europene pentru a-şi menţine ambasadele la Tel Aviv, pentru a nu pune în pericol Acordul nuclear semnat cu Iranul. Acelaşi Sandell susţine că Merkel a avut o convorbire telefonică pe această temă şi cu preşedintele României, Klaus Iohannis (care, dealtfel, este de origine germană), care a criticat imediat anunţul făcut de premier şi a anunţat blocarea acestui demers.

Desigur, am pus cuvântul „scandal“ între ghilimele, deoarece este vorba de o formă normală de acţiune politică, de care niciuna din tabere nu este străină (mai exact: toţi procedează astfel), căreia i s-a acordat o importanţă exagerată în presa israeliană, deoarece sunt puse în discuţie acţiunile cancelarului german împotriva unor interese ale statului Israel. Oricum, dacă doamna Merkel ar fi făcut acest lucru, indiferent de motivele sale, a acţionat cu respectarea dreptului internaţional (dacă mai interesează acest lucru pe cineva din lumea asta).

Desigur, după cum ştiţi, ambasadele nu sunt singurele forme de misiuni diplomatice, mai există şi consulatele. În acest moment, opt ţări – toate din Europa (dacă putem considera şi Turcia stat european) – au deschis consulate la Ierusalim. Este vorba de Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Spania, Suedia, Turcia şi Regatul Unit. Acestea nu sunt acreditate direct nici la administraţia oraşului, nici la autorităţile israeliene şi nici la cele palestiniene; ele funcţionează în conformitate cu planul ONU din 1947 (pe care un mare număr de jurişti îl consideră singurul document valabil şi baza viitoarei soluţionări a conflictului), conform căruia Ierusalimul este un oraş liber.

Am pomenit deja mai sus că acum se vorbeşte şi despre faptul că Donald Trump va semna un document prin care SUA recunosc suveranitatea Israelului asupra Înălţimilor Golan, care se află în continuare sub ocupaţia sa şi care, conform dreptului internaţional, sunt parte a Siriei. Dar nu şi conform dreptului israelian, deoarece la sfârşitul anului 1981, Knessetul a adoptat o lege prin care se declară anexat acest teritoriu. Consiliul de Securitate, prin Rezoluţia 497, a declarat nul acest act unilateral. Fiind vorba de un teritoriu de o importanţă deosebită pentru Israel, deoarece de aici întregul stat poate fi bombardat în mod direct, se aşteaptă în mod iluzoriu o retragere din această poziţie strategică fără conflict.

Purtătorul de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a criticat acţiunile Administraţiei Trump, care în opinia sa ignoră recomandările Consiliului de Securitate, şi a acuzat SUA de încălcare a deciziilor ONU. Federaţia Rusă nu va urma această cale, după cum nu o vor face nici membrele de frunte ale UE.

„Această poziţie a Americii /de a recunoaşte anexarea Podişului Golan/ este un act de dispreţ la adresa arabilor, este o exprimare a puterii şi atât. Americanii dau un exemplu negativ altor state. Naţiunile Unite trebuie să rămână ferme în jurul rezoluţiilor votate. Dacă mă întrebaţi în ce fel va influenţa acest fapt chestiunea Kosovo, trebuie să precizez că noi nu putem renunţa la suveranitatea asupra Kosovo şi Metohija” – a declarat la rândul său diplomatul Vladislav Jovanović, fost ambasador al Iugoslaviei.

Chestiunea israeliano-palestiniană a devenit rapid un măr al discordiei între SUA şi aliaţii săi de pe Bătrânul Continent. Iar consecinţele recunoaşterii anexării Podişului Golan pot fi mult mai grave decât atitudinea Washingtonului referitoare la statutul Ierusalimului.