Ce se întâmplă cu mamele la perimenopauză? „Țip întruna la copiii mei. Nu mă recunosc!”
Copilul strigă „mami” de zece ori în două minute și, la un moment dat, izbucnești. Ridici vocea, mai mult decât ai fi vrut. Apoi regreți. Se lasă o liniște apăsătoare, iar pe chipul copilului citești tristețe, nedumerire, reproș. Nu e în regulă că s-a ajuns aici. Însă nu ești doar tu de vină! Multă vreme ai crezut că e doar oboseala. Sau că nu mai ai răbdare deloc. „Diagnosticul” clar îți scapă printre degete. Nici medicii nu te ajută prea mult. Dincolo de burnout și de stresul zilnic, perimenopauza, un subiect despre care nu se vorbește prea mult, poartă mare parte din vină. Este o etapă din viața corpului tău pe care nimeni nu știe să o explice suficient. Este perioada premergătoare menopauzei, care poate dura câteva luni sau chiar 10 ani, timp în care hormonii îți dau peste cap somnul, anxietatea și capacitatea de a-ți regla emoțiile. Iar când toate acestea se suprapun peste hopurile vieții de părinte, nimic din viața ta (și a copiilor tăi) nu mai seamănă cu ce era înainte.
„Țipam la copii și nu înțelegeam de ce”
Într-un articol recent din parents.com, Simone Sauter, antreprenor și mamă a doi copii, povestește cum „a navigat” prin această etapă foarte complicată din viața ei: „După două sarcini una după alta și trei ani de alăptare, am decis să mă opresc… dar nu eram pregătită pentru ce urma: în doar câteva săptămâni, starea mea mentală și fizică s-a prăbușit, iar nimeni nu reușea să mă ajute. Au apărut anxietatea și atacurile de panică din senin… nu mai dormeam, mă trezeam în fiecare noapte la ora 2. Am ajuns de două ori la urgențe din cauza unor palpitații atât de puternice încât eram convinsă că voi face infarct. Am observat și schimbări în stilul meu de parenting. Nu mai reușeam să mă țin sub control. Mă irita absolut orice. Fiecare zgomot, fiecare mișcare, fiecare «mami» devenise de nesuportat. Credeam că e burnout, dar, de fapt, treceam prin perimenopauză la nici 40 de ani”, mărturisește ea.
Orice mamă se recunoaște, măcar puțin, în povestea asta. Simți că e ceva în neregulă – în mintea ta, în corpul tău. Nu înțelegi de unde vin toate aceste simptome și nici de ce reacționezi cu totul altfel. Ești mereu nervoasă și țipi, din ce în ce mai des, la copii. Ajungi să te bănuiești de ipohondrie, mergi la doctor și nu găsești vreun diagnostic lămuritor. Iar uneori ți se spune (mai subtil sau nu) că exagerezi.