Cea mai mare poveste de dragoste a culturii române: Mihai Eminescu și Veronica Micle

Pentru că următoarele săptămâni vor fi despre iubire, HotNews și Help Net vor explora unele dintre cele mai frumoase povești de dragoste din cultura română. Dacă te inspiră povestea de azi, înconjoară-i pe cei dragi ție cu mai mult bine între 7 februarie și 9 martie: pentru fiecare produs cumpărat în farmaciile Help Net primești 50% reducere la al doilea produs, iar la cumpărături de peste 150 de lei primești cadou un gel de duș.

Puține povești de dragoste au marcat cultura română atât de mult precum cea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Poezii celebre studiate de noi toți la școală precum „Pe lângă plopii fără soț”,  „Atât de fragedă”, „Departe sunt de tine”, „Dormi” sau „Nu mă înțelegi” conturează cu fiecare strofă etapele acestei relații tumultoase.

Mihai Eminescu și Veronica Micle s-au cunoscut în 1872, la Viena, unde Veronica venise pentru un tratament medical. Eminescu era student, iar întâlnirea lor a fost marcantă pentru el. Veronica, căsătorită de la 14 ani cu profesorul Ștefan Micle, a fost imediat fascinată de poetul romantic. Primele lor întâlniri au avut loc în atmosfera culturală dinamică a Vienei, unde își împărtășeau gândurile despre poezie, literatură și idealuri naționale.

O iubire interzisă prin scrisori și poeme

Încă de la început, relația lor a fost una prin corespondență intensă. Scrisorile lui Eminescu către Veronica trădează o iubire intensă, dar copleșitoare. „Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură,” scria poetul.

Veronica răspunde cu aceeași intensitate: „Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei.”

Ca orice cuplu care a atins un anumit nivel de intimitate, aveau porecle pe care le foloseau doar între ei. Mihai Eminescu îi scria „Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele.”

Veronica Micle îi răspunde cu „Mițule iubit, de ce mă imitezi? Când îți zic eu ție ‘Dragul meu’ tu îmi zici ‘Draga mea’. Am să-ți fac proces că-mi plagiezi dezmierdările”

Din păcate, precum o relație modernă ținută exclusiv online, legătură dintre ei suferea din cauza distanței și a lipsei de comunicare directă: „Draga mea fată, iartă-mă că n-ai primit scrisoarea mea. Ce să-ți zic altă dacă te superi? Fiindcă nu poți bate poșta care mi-a irosit-o, bate-mă pe mine că tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine.”

Totuși, corespondența a rămas modalitatea principală prin care își puteau exprima sentimentele. „Când te culci, gândește la mine și când te scoli asemenea. Și lasă-mă să te pup, mânca-ți-aș ochii tăi cei lucii de pisică,” îi scria poetul Veronicăi. Iar ea sublinia des importanța acestor scrisori: „Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi, scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai asigură și mă mai liniștesc.”

Deși cei doi s-au despărțit de mai multe ori, niciunul nu a putut renunța definitiv la celălalt. Scrisorile lor reflectă această legătură indestructibilă. Eminescu îi scria: „Fără tine sunt ca o harfă fără coarde, ca o floare fără parfum.”

În poemele lui, Eminescu o idealiza pe Veronica. El o numea „floarea albastră”, inspirat de dorința de dragoste pură și inaccesibilă. Veronica îi împărtășea sentimentele, dedicându-i versuri emoționante. Unul dintre cele mai frumoase poeme ale Veronicăi este „Raze de lună”, în care își exprimă dorul față de Eminescu:

„Raza blând-a unui înger / De pe fruntea ta senină / A căzut și-n al meu suflet / A prins dragoste divină.”

Întâlnirile secrete sub teiul din Iași

Deși au fost de multe ori despărțiți de circumstanțele vieții, Eminescu și Veronica s-au întâlnit în mai multe rânduri, uneori în Iași, alteori în București. Aceste întâlniri erau încărcate de emoție, pentru că erau unele dintre puținele momente în care își puteau trăi dragostea fără impedimente.

Se spune că unul dintre locurile preferate ale celor doi era sub teiul din Parcul Copou, unde își împărtășeau visurile și își făceau promisiuni. Veronica își amintea cu duioșie aceste momente, scriindu-i poetului:

„Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare și dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie.”

Pentru Eminescu, aceste clipe erau oaza sa de liniște într-o lume haotică, momente în care putea fi doar el, omul îndrăgostit, nu poetul sau jurnalistul apăsat de griji.

Gelozia pe Titu Maiorescu și Ion Luca Caragiale

Deși iubirea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a fost profundă și pasională, relația lor a fost marcată și de episoade de gelozie și suferință. Din corespondența lor există indicii că Veronica nu i-a fost întotdeauna fidelă poetului, iar aceste momente de infidelitate au rănit profund sufletul sensibil al lui Eminescu. Unul dintre aceștia ar fi fost chiar Titu Maiorescu, protectorul lui Eminescu, dar și Caragiale, despre care se presupune că a avut o scurtă legătură cu Veronica. Poetul, cu temperamentul său melancolic și pasional, a suferit enorm în fața acestor trădări, iar aceste episoade de incertitudine au accentuat instabilitatea relației lor.

Eminescu și-a exprimat suferința în poezii și scrisori, unde își manifesta durerea provocată de gelozie. Într-o scrisoare din 1881, el îi reproșa Veronicăi schimbările de atitudine și lipsa de loialitate: „Tu ai fost lumina vieții mele și întunericul ei. Cum ai putut să-mi faci asta?” Într-o scrisoare din 1880, Eminescu i-a scris Veronicăi: „Dacă te-ai încrezut în Titu, n-ai făcut decât să mă pierzi pe mine”. Această instabilitate emoțională, alimentată de neîncredere și suferință, a contribuit la distanțarea lor periodică. 

Lipsa de posibilități financiare a poetului a fost principalul obstacol în fața concretizării iubirii lor

În 1879, a murit soțul Veronicăi, ceea ce însemna că iubirea lor părea să aibă în sfârșit o șansă reală să se concretizeze. Cei doi visau la căsătorie, iar Eminescu îi scria cu speranță: „În ziua în care voi putea zice că Veronica este soția mea, voi fi fericit și mulțumit pentru toată viața mea.” 

Din păcate nu a fost așa. Problemele financiare ale lui Eminescu au fost o sursă constantă de frustrare și nesiguranță în relația lor. Poetul, lipsit de stabilitate materială, nu se putea ridica la așteptările unei vieți de familie așa cum și-ar fi dorit Veronica după moartea soțului ei. Într-o scrisoare din 27 martie 1880, Veronica îi scria lui Eminescu, exprimându-și dorința de a fi împreună și de a-și construi o viață comună:

„Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-e bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi: face-mă-vei fericită; adică să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea aceasta în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.”

Eminescu i-a răspuns, evidențiind preocupările sale legate de situația financiară și responsabilitățile pe care le-ar implica o eventuală căsătorie:

„Din momentul în care va exista o perspectivă oarecare – fie pensia, fie o asigurare mai temeinică a sorții mele – de-a crește cuviincios pe cei doi copii și a îngriji de casa ta, nu mai e nici o piedică pentru unirea noastră oficială.”

Înrăutățirea sănății poetului le-a tăiat orice speranță

Pe de altă parte, sănătatea fragilă a lui Mihai Eminescu, marcată de episoade de depresie și suferințe fizice, l-a împiedicat să-și împlinească visul de a fi alături de ea în mod constant.  În 1882 el îi scria: „O duc într-o muncă zadarnică… n-am liniște, n-am repaosul senin, de care aș avea atâta trebuință pentru ca să mai pot lucra.”

Totuși, Veronica încerca să-i rămână alături în timpul suferinței lui. În ciuda greutăților, în 1888, Veronica i-a scris o scrisoare plină de iubire: „Aș vrea să mă îngrop în ochii tăi adânci, să uit toată lumea și să trăiesc doar în sufletul tău.”

Tragedia supremă a venit în 1889, când Eminescu s-a stins din viață la doar 39 de ani. Veronica, devastată de pierderea iubirii sale, și-a găsit refugiul la Mănăstirea Văratec. Într-o ultimă scrisoare, scrisă chiar înainte de moarte, Veronica își exprima durerea nemărginită: „Fără tine, viața mea nu mai are rost. Lumea întreagă e un deșert lipsit de lumină.”

La 50 de zile după ce a decedat Eminescu, Veronica a decis să își încheie propria viață. A băut arsenic și s-a stins în singurătatea mănăstirii.

Povestea lor, deși tragică, a rămas un simbol al iubirii eterne. Scrisorile lor sunt păstrate ca mărturii ale unei pasiuni ce a transcens timpul și moartea. George Călinescu scria despre ei: „Iubirea dintre Eminescu și Veronica este cea mai mare poveste de dragoste a culturii române.”

 Articol susținut de Help Net