Un film care ar merita arătat la o televiziune importantă din România vorbește pe limba lui despre curaj și colaboraționism. De ce vindecarea națională e atât de grea?

Specia umană are memorie scurtă când nu-și învață lecția. De ce unii îl regretă pe Ceaușescu, la 35 de ani de la sfârșitul comunismului? Pentru că Ceaușescu oferea predictibilitate – element care pare să fie mai important ca libertatea. Nu preferăm, mulți dintre noi, o viață mediocră, dar liniștită unei vieți pline de neprevăzut, deși autentice? Să nu ne îngrijorăm, nu doar românii sunt așa. 

Exemplul lui George Bidault

George Bidault, care a fost președintele Consiliului Național al Rezistenței și prim-ministrul Franței între 1949 și 1950, i-a spus cineastului Marcel Ophuls în remarcabilul documentar nominalizat la Oscar ”Le chagrin et la pitié. Chronique d’une ville française sous occupation” (”Durerea și mila. Cronica unui oraș francez sub ocupație”, 1969): ”Francezii nu prea le au cu politica. Din când în când cuceresc Bastilia, duc războaie religioase, încep Revoluția Franceză sau pleacă în cucerirea Europei, dar, în mod natural, sunt la fel de tihniți ca oricine altcineva”

”Le place un regim pașnic – o autoritate care să le dea senzația că sunt ocrotiți, pentru că au mare nevoie să se știe protejați.”, a mai spus el.

Atât de deranjant că a fost interzis la televiziunea publică

Asta ar explica, zicea Bidault, colaboraționismul din timpul Ocupației, când o parte dintre francezi s-a alăturat Rezistenței, iar cealaltă (mare) parte a închis ochii și a căutat de-ale gurii.

”Le chagrin et la pitié”, care radiografia Franța și colaboraționismul la aproape 25 de ani de la terminarea războiului, și care 10 ani a avut interzis la televiziunea publică franceză (atât era de deranjant) e de văzut pentru oricine vrea să înțeleagă abisurile speciei umane. 

Aproape 4 ore și jumătate în care foști membri din Rezistența franceză, oameni politici, jurnaliști, profesori, farmaciști, comercianți francezi, dar și foști ofițeri germani își amintesc uneori din spatele sticlelor de vin și în fum de țigară cum a fost pe vremea Ocupației. 

Ce dorea Ophuls era nu să ajungă la amintiri, cât să vadă mecanismul memoriei. 

Nu să facă un film despre Franța sub Ocupație, ci un film despre cum își amintea Franța lui 1969 (și mai puțin Germania) perioada Ocupației.

Documentarul fusese finanțat de televiziunile germană și elvețiană, asta justificând probabil decizia uneia dintre cele două televiziuni franceze de stat, ORTF, să-i refuze difuzarea. De-abia în 1981 a fost arătat la televiziunea franceză FR3, fiind redifuzat în 1994 pe ARTE. În cinematografele franceze ajunsese în 1971.

Un film care ar merita arătat la o televiziune importantă din România 

”Le chagrin et la pitié” a fost arătat în România la una din edițiile Festivalului One World, dar n-ar strica să fie difuzat și de o televiziune importantă, cu un comentariu nu doar despre istorie, ci și despre resorturile care ne fac să fim curajoși sau culanți în situații critice.

Georges Bidault spunea în film că ”unii oameni sunt rezistenți de la natură și încăpățânați, iar alții încearcă să se acomodeze circumstanțelor”.

Întâmplarea face ca un documentar de anul trecut despre impactul filmului lui Ophuls asupra societății franceze,”Le chagrin et la pitié – La France de Vichy dynamitée” (”Durerea și mila – Franța regimului de la Vichy dinamitată”), să fie arătat în curând la Festivalul de Film și Istorii Râșnov (15 – 24 august 2025).

Ce îi îndeamnă pe niște liceeni să-și dea viața pentru libertate și să devină nume de străzi în Clermont Ferrand (orașul pe care se concentrează filmul lui Ophuls), în vreme ce doi din profesorii lor îi mărturisesc regizorului, la 25 de ani distanță, că nici măcar nu-și amintesc cum era când un elev de-al lor care lupta în Rezistență era arestat? Sau ce atmosferă era în clasă când rămânea locul gol în bancă? 

De ce ai uita asemenea momente în doar 25 de ani?

“Tinerii sunt, în general, mult mai sinceri, mai vii, poate că gândesc mai puțin, poate că sunt mai puțin prudenți. Sunt mai puțin temători”, spun profesorii din film. Puneți semnul opus acestor afirmații și-i veți descoperi pe cei care preferă oriunde în lume și în orice regim politic să vâre capul în nisip sau chiar să pactizeze cu agresorul (ori să-l regrete pe urmă.).

“Ați încercat să-l ajutați?”

Iar când vine vorba despre începutul persecuției evreilor, iar Ophuls îi întreabă pe cei doi profesori despre concedierea unui coleg de-al lor evreu: “Ați încercat să-l ajutați? Dacă și-ar fi dat toți profesorii demisia..?”, unul dintre ei începe să râdă: “Nici vorbă! Nu știți care era mentalitatea pe atunci…”

Ophuls nu căuta țapi ispășitori. Făcea, însă, primul film care chestiona imaginea glorioasă pe care Franța și-o construise în 25 de ani prin ecourile mișcării de rezistență – pentru a acoperi, probabil, rușinea (și, deci, trauma) de a fi fost singura țară europeană care a colaborat cu Hitler, când alte țări au capitulat sau au semnat un armistițiu.

“Să predai armele e una, să sprijini ocupantul e altceva”, spune în film Sir Anthony Eden, care a fost ministru britanic de Externe în 1940 – 1945.

Ophuls făcea alt lucru riscant: readucea în discuție Razia din Vel’ d’Hiv’ când, în 16-17 iulie 1942, poliția franceză arestase 13.152 evrei francezi din Paris (dintre care 4.115 copii), care au fost pe urmă deportați în lagăre. 

Unul dintre interlocutorii săi din film, biologul Claude Levy, amintea de scrisorile de denunț trimise de unii medici francezi la Comisariatul pentru Probleme Evreiești, pentru a scăpa de concurența colegilor evrei.

Omul care a dat anunț că nu e evreu

Poliția franceză aresta evreii, nu naziștii făceau arestările. Erau multe lagăre de concentrare în Franța, unde erau închiși evrei, spanioli republicani, romi, francmasoni etc. 

În documentar apare și comerciantul Marius Klein din Clermont Ferrand, care, atunci când au apărut Decretele Evreiești, a dat un anunț de mică publicitate la gazeta locală să spună că nu e evreu și astfel, să-și poată continua business-ul. 

Ophuls l-a găsit și l-a întrebat de ce a făcut asta. Cu medaliile din Primul Război Mondial la rever (“nu mi-am făcut decât datoria”), Klein îi spune că n-a făcut-o din rasism, ci pentru că nu dorea să se creadă că e evreu. 

În România, am discutat puțin

Filmul lui Ophuls punea degetul, în 1969, pe o traumă națională, grăbind o vindecare care în România nici nu s-a urnit încă. 

Ca să vindeci trebuie mai întâi să identifici rana. Omisiunea, uitarea, negarea nu sunt decât mecanisme de protecție care amână procesul vindecării.

În același timp, documentarul identifica sâmburii răului – antisemitismul și rasismul -, care pot rodi oricând apar condiții favorabile.

“Știți la fel de bine ca mine că antisemitismul și anglofobia sunt întotdeauna ușor de reaprins în Franța. Chiar dacă, pentru moment, sunt adormite sau atenuate, e suficient un incident, un eveniment internațional sau o afacere Dreyfuss ca să vedem revenind în forță lucruri pe care le credeam dispărute“, spunea în film politicianul Pierre Mendès France, care fusese pus sub acuzare de regimul de la Vichy, reușind să scape finalmente în Marea Britanie și să se alăture forțelor lui de Gaulle.

Același lucru prevestea în 1969 și unul din capii Rezistenței franceze, Émile Coulaudon, care fusese șeful Macquis-ului din Auvergne (coordonând 10.000 de oameni). Acesta spune în film: “Un nou tip de neo-nazism e pe cale să apară azi încetul cu încetul. Cred că există riscul reapariției nazismului sau a ceva care să se numească altfel, dar care să fie tot nazism“.

(Și tot el: “Câți colaboratori de-ai lui Pétain n-au venit să-mi spună după război: «De-ați ști câte am făcut pentru Rezistență»… Dar eu le vindeam televizoare, că asta era meseria mea, și trebuia să fiu politicos“.)

Probabil că recuperarea memoriei luptătorilor din Rezistență face parte mai mult din procesul de vindecare decât din tendința de a glorifica părți de adevăr. 

De-a lungul anilor au apărut mai multe volume care strâng ultimele scrisori ale luptătorilor înainte de execuție. 

Una din aceste cărți am găsit-o în 2006 într-o librărie din Cannes (când mergeam la festival), dar multe scrisori sunt disponibile azi online. Ele sunt un gen literar în sine, pentru că trebuiau să respecte anumite criterii – să aibă valoare testamentară, dar să fie și practice, autentice și, mai ales, definitive.

În majoritatea cazurilor, condamnații își mărturisesc curajul în fața morții și grija pentru familiile lor, mai ales pentru mame. Multe scrisori nici nu conțin referiri la de Gaulle sau cuvântul “Rezistență“.

Scrisoarea cu sânge

O să închei cu o astfel de scrisoare pe care am găsit-o aici . Îi aparține lui Charles Bochard, care fusese născut în 1916, făcuse rugby, intrase în Rezistență și avea 27 de ani când a fost executat. În ianuarie 1944, aflându-și condamnarea la moarte, i-a scris celui mai bun prieten o scrisoare pe care a strecurat-o în căptușeala vestei. 

Probabil că o cercetare a curajului vs complicitate ar trebui să plece de la constatarea că acestea țin, în fond, de decizia personală și că au mai mare are legătură cu conștiința decât cu încăpățânarea. 

Scrisoarea murdară de sânge e azi la muzeu.

Dragul meu Robert,

Asta va fi prima mea scrisoare pe 1944 și ultima din viața mea. În 20 ianuarie am fost condamnat la moarte împreună cu alți 16 tipi, și de atunci aștept să fiu împușcat.

Să știi, dragă Robert, că am curaj și nu moartea mă sperie, ci gândul la biata mama care va suferi atât de mult că n-a avut noroc în viață. Cum eu o să mă întâlnesc curând cu tata și cu cei doi frați ai mei uciși în război, ce nenorocire pe familia mea.

Din 20, trec în revistă tot ce am făcut în viața mea atât de scurtă. Dacă regret ceva e că nu voi prinde sfârșitul războiului și n-o să te mai revăd pe tine și pe toți prietenii, Gouffe, Intha, Fortanet, Maggio, Parrod, Gagnor, Kaky etc, toți cei de la rugby, toate prietenele, Colette, Flora etc. Spune-i lui Kaky să-i spună lui Lulu că m-am gândit mult la ea în ultimele momente ale vieții mele. 

Dacă te vei însura într-o zi, gândește-te la mine în ziua aceea și promite-mi că, dacă într-o zi voi avea un mormânt, le vei spune prietenilor să-mi aducă o coroană frumoasă cu trandafiri albi și cocardă cu R.C.F.C. (n.red. Racing Club Franche-Comté).

Mulțumește-i mamei tale pentru ce a făcut pentru tine și, mai ales, poartă-te frumos cu ea. Cât despre lucrurile pe care le aveam în camera mea și bicicleta, trimite-le mamei mele împreună cu toate fotografiile.

Adio, dragul meu Robert, să te gândești din când în când la tovarășul tău care te-a iubit ca pe un frate. Strânge-le mâna și sărută-i pe toți cei care mi-au fost prieteni, ca și pe prietenele pe care le-am cunoscut cu tine.

Adio, prietene, și îți doresc ție și tuturor prietenilor o viață frumoasă și fericită, și ca sacrificiul nostru să aducă până la urmă ceva bun Franței. 

Mai ales, să fii sigur că în fața plutonului de execuție o să mă țin la fel de drept ca pe terenul de rugby.

                                                                                      Prietenul și fratele tău, Charlot”