Cele doua Romanii : o schimbare de tactica

Prietenul și fostul meu coechipier, profesorul Adrian Papahagi, a publicat pe pagina sa de Facebook următoarea viziune profetică :

”Închid ochii și văd România condusă de cei mai buni dintre fiii ei. Îi văd liderii școliți la Oxford, Heidelberg sau Sorbona conversând firesc, fluent, relaxat cu colegii lor de facultate și de Consiliu european. Îi văd respectați de omologii lor (nu puși la colț, alături de nebuni și borfași), negociind abil în interesul țării, lipsiți de griji financiare și dedicați exclusiv binelui comun. Văd țara traversată de autostrăzi de la Ungheni la Borș, de la Vama Siret la Giurgiu, de la Nădlac la Vama Veche. Un efort colectiv de voință a făcut în doar 10 ani ceea ce domnia mafiei securiste a zădărnicit în 28. Îmi imaginez 3-4 milioane de români, maghiari și sași revenind în patrie, animați de spiritul libertății, prosperi, instruiți, îndrăzneți în afaceri. Văd un stat redus la minimum, un guvern cu 10 miniștri brilianți dar aproape necunoscuți publicului, eficienți, decenți și tăcuți, manageri plătiți regește ai unor domenii care merg de la sine. Văd întreprinderi noi, încurajate de fiscalitatea redusă și de incredibila stabilitate fiscală și legislativă: de 10 ani, nicio bulversare. Văd spitale reconstruite din temelii, unde doctorii români cârcotesc pe coridoare despre concurența acerbă pe care le-o fac francezii. Văd școli moderne, universități de top, laboratoare și biblioteci dotate perfect, unde plagiatul și impostura ritoasă sunt povești aproape incredibile ale unui trecut apus. Văd sate întinerite, asfaltate, renovate, legate de orașele mari prin trenuri suburbane care circulă din sfert în sfert de oră, văd câmpuri lucrate cu mașinării olandeze. Văd o natură curată, păduri tinere: cât privești cu ochii, totul pare desenat cu pensula și nimic nu zgârie retina. Văd familii tinere, încrezătoare, cu copii, oameni care și-au regăsit credința în ei, în țară, în existență și privesc senin înainte.”

Ce remarcăm ? În primul rând, faptul că normalitatea unui peisaj de țară bine integrată în UE a devenit, după zece ani de la aderare, un soi de vis îndrăzneț. Nimic din tabloul imaginat de prietenul meu nu e neobișnuit în majoritatea statelor membre UE. Dincolo de ipocrizii și povești partizane, orice om de bun șimț din ”această țară” și-ar dori din tot sufletul ca icoana onirică de mai sus să devină cotidian românesc de secol 21. Iată însă că visul e interzis prin coalizarea unui Sistem de partide-instituții-mentalități (și opțiuni electorale) care vizează o Românie diferită : cea reală, pe care o vedem zilnic. Am obosit să scriu texte critice despre neîmplinirile noastre. E nevoie de ele (ca diagnostic) însă e nevoie și de o speranță : de unde s-o luăm ? Poate din recenta concluzie a proiectului Move, prezentată la ”Centrul de cercetare și documentare în domeniul integrării imigranților” și reprodusă în ZF. Ce aflăm de acolo ? Că între 2007 și 2017 au plecat din România 3,4 milioane de cetățeni, ceea ce ne așează pe locul doi mondial în materie de emigrație, imediat după Siria, supusă – de mulți ani – unui devastator război civil. 17% din populația României a plecat în alte țări. E limpede că în acest procent a intrat forță de muncă activă și prepoderent calificată (în meserii manuale, IT, medicină, servicii etc). Se conturează așadar o criză a forței de muncă. Printr-o mare de fake news (obscur-eficient sau memetic legate de ”propaganda” rusească) românii se simt potețial invadați (odată cu Europa însăși) de musulmani arabo-africani gata să ne strice rosturile și modul de viață. Putem sta liniștiți : cifrele aceluiași raport arată că exportăm cel mai mult forță de muncă și importăm cel mai puțin. Nu suntem o destinație atractivă. Chiar dacă va trebui să compensăm criza internă a forței de muncă, nu o vom putea face prin imigrație selectivă, pentru că, iată, avem în țară numai 117.000 de străini, dintre care numai 3900 cu statul de refugiați. Nu suntem atractivi pentru alții din aceleași motive pentru care au părăsit România 3,4 milioane de cetățeni activi. Avem deci o problemă structurală, nu doar o puzderie de dificultăți punctuale, rezolvabile la pas. Gaura emigrației spre Vest denunță un blocaj social major. Evident că, în anumite limite, plecările erau inevitabile : salarii mai bune pentru tinerii absolvenți, mobilitate academică, munci relativ calificate mai bine plătite și un sistem de asigurări medicale funcțional – iată suficiente argumente… Ca să oprim hemoragia, e nevoie nu doar să redăm drepturile civice refuzate acum Diasporei (6 parlamenari la milioane de votanți), așa cum nu ajunge să le promitem, dintr-o jenantă demagogie electorală, bonusuri ficționale și impulsuri legale spre deschiderea unor ”afaceri” în țară. Cei plecați sunt și aici, pentru că trăim în era internetului și a curselor low-cost. N-au plecat ca românii ardeleni ajunși prin SUA la finalul secolului XIX. Ei păstrează de fapt legătura cu țara atât digital, cât și prin navetă, vacanțe, solidarități familiale și profesionale cu diferite comunități. Nu mai cer salarii aici, dar nici nu mai plătesc taxe acasă (cu excepția impozitelor pe proprietate). Pe de altă parte, sunt plecați fizic ireversibil (de îndată ce copiii lor intră la școli în statele adoptive) și se vor deromâniza în maximum 20-40 de ani. Așadar, pe termen mediu-lung, ori facem ceva pentru a stimula cu adevărat repatrierea, ori facem ceva pentru a deveni atractivi ca destinație, reușind să compensăm deficitul forței de muncă.

citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro