Chestiuni de identitate: A fi intelectual american, evreu si roman, pe scurt, cosmopolit
In memoria mamei mele, Hermina Tismăneanu (1915-2000)
Nu mă jenez, recunosc că mă consider un cosmopolit. Pe vremea lui Stalin, “cosmopolit fără rădăcini” era cuvîntul-cod pentru evreu. Sînt american de origine iudeo-română. Sînt în egală măsură cetățean al lumii. M-am născut pe 4 iulie 1951 la Brașov. Familia locuia în București (după revenirea din URSS în martie 1948). Mama era la Predeal, eu m-am grăbit să vin pe lume și uite-așa, în condiții de urgență, am văzut lumina zilei în “Orașul Stalin” cum fusese numit Brașovul în cinstea “părintelui popoarelor”. În volumul “Ghilotina de scrum” am povestit multe lucruri despre junețea mea bucureșteană (am mers mai întîi la Liceul “Petru Groza”, apoi, după 1963, la Liceul 24, astăzi “Jean Monnet”). Între 1970 și 1974 am studiat sociologia la Universitatea din București. Am intrat cap de listă, cu cea mai mare notă, și am absolvit ca șef de promoție. Vărul meu, Andrei, fiul surorii mamei mele, Cristina Luca-Boico, a emigrat în Israel prin 1975. Eu eram foarte atașat de limba și cultura țării în care m-am născut (rămîn atașat și astăzi, nu e nevoie să o mai spun). În 1967, la 16 ani, am fost mîndru de victoria Israelului în Războiul de 6 zile, însă nu am trăit acel gen de solidaritate totală care m-ar fi făcut să cer emigrarea. Părinții mei, fără a-și ascunde vreodată originea, ne-au crescut, pe surorile mele și pe mine, ca internaționaliști. Cînd am încetat să cred în mitul internaționalist (pe la 14 ani), am îmbrățișat ideile unui umanism deschis, de factură universalistă.
Nu sînt orb și constat că mare parte din campaniile contra mea din ultima vreme ține de obsesiile antisemite pe care nici măcar Auschwitzul nu pare să le fi astîmpărat. În realitate, orice intelectual critic este un cosmopolit, deci orice intelectual critic este, în felul său, evreu. Spunea cineva că toți poeții sînt evrei. Nu știu, dar există ceva adevăr în această frază. Este o chestiune de sensibilitate și destin. Am fost între timp în Israel. Mi-am dat seama că mă pot simți acasă acolo. Pe de altă parte, mă simt acasă și în Statele Unite, și în România post-comunistă, cu toate nevrozele ei. Mă fascinează sionismul, îi prețuiesc dimensiunea eroic-temerară.
Evreitatea mea este însă una mai degrabă spirituală. O trăiesc uneori tragic, altădată doar anxios. Niciodată euforic, întrucît este o condiție a alterității niciodată încheiate. Cum poți fi triumfalist cînd știi că microbul antisemit este încă activ în această lume? Sîntem cumva sortiți să căutăm mereu un alt liman. Este ceea ce un istoric american de origine rusă, Yuri Slezkine, identifica drept o înclinație aproape naturală a evreilor spre modernitate și schimbare (a Mercurial nation). Nu sîntem apolinici, oricît ne-am strădui. Cartea sa, foarte controversată, se chema “The Jewish Century” și a apărut în 2005 la Princeton University Press.
“Evreul este creat de antisemit”, scria cîndva Sartre (citez din memorie, dar nu cred că trădez sensul ideii sale). Într-adevăr, soarta antisemitului ar fi extrem de tristă dacă nu ar putea imagina la infinit crimele, conspirațiile și păcatele celui etern detestat. În germană, “evreul ratacitor” este “der ewige Jude”, adică “evreul veșnic”. Antisemitismul se întîlnește la stînga și la dreapta (mă refer îndeosebi la extremele acestor orientări). Socialismul ca anticapitalism a utilizat și dezvoltat acest filon otrăvit. Evident, mulți socialiști au detestat și deplîns antisemitismul (Engels, Bebel, Clara Zetkin), dar alții lau cultivat (să nu-l uităm chiar pe Marx, inspirat de ideile antisemite ale stîngii anarho-socialiste a timpului său). Scientismul combinat cu mistica de tip Volk (ceea ce Herbert Marcuse a numit cîndva “spiritul eroico-popular””) a generat la dreapta mentalități exclusivist-rasiste.
Richard Wagner însuși a glisat de la populismul romantic de stînga al juneții sale revoluționare către elitismul rasist al perioadei cînd a teoretizat ideea absurdă a sterilității evreilor în creația muzicală. Mă grăbesc să adaug că nu mă refer la dreapta moderată, de tip liberal-conservator. Din cîte știu, conservatorul P.P. Carp a fost omul politic cel mai favorabil încetățenirii evreilor după 1877. În discuția despre antisemitism trebuie să păstrăm distincțiile istorice. Bolșevismul, cel puțin în faza sa leninistă, nu includea antisemitismul, însă era ostil sionismului și socialismului bundist. Ulterior, din motive ce pot fi examinate cu alt prilej, Stalin a virat către antisemitismul virulent al perioadei 1946-1953. Era vorba despre ceea ce biograful lui Stalin, profesorul Robert C. Tucker, a numit “bolșevismul de extremă dreaptă”. Ceea ce se atacă în figura evreului este principiul însuși al alterității. Pentru imaginarul antisemit evreul apare drept simbolul, ori mai precis spus, personificarea diferenței.
Antisemitismul înseamnă, între altele, negarea dreptului la diferență. Antisemitul unifică ceea ce este separat șI chiar incompatibil. Să ne gîndim la mitul “iudeo-bolșevismului” îngemănat, în cosmologia antisemită, cu acel al dominației globale a “iudeo-plutocrației”. Recomand spre lectură partea despre antisemitism din lucrarea clasică a Hannei Arendt “Originile totalitarismului”. Antisemitismul este o ură veche, care în timpurile moderne a căpătat note și dimensiuni noi. A devenit element al unor ideologii politice moderne. Nu mai este antisemitismul teologic al Evului Mediu. (…) Fantasmele antisemite cuprind deopotrivă demonizarea și supralicitarea puterii evreilor. În mintea antisemitului presa este în mîna evreilor ca grup compact, cu interese monolitice. La fel și băncile. Pentru antisemitul clasic toți evreii se află simultan în slujba familiei Rotschild și a Cominternului generic. Dacă îi spui unui antisemit că nu există o unitate a evreilor din toată lumea, îți va zîmbi neîncrezător și te va acuza că încerci să negi ceea ce este știut “prea bine”. “Agresiunea Talmudului împotriva Evangheliei lui Hristos” era mitul invocat de Nechifor Crainic în cartea sa “Etnocrație și ortodoxie”. Mitul revine în zona “Noii Drepte” din România. (…) S-a crezut că după Auschwitz antisemitismul va înceta să fie tolerabil, măcar în cercurile intelectuale onorabile. Din păcate, cum a notat cîndva regretatul Petru Creția, chiar oameni care se jură că sînt democrați convinși utilizează în particular limbaje inacceptabile. Nimeni nu cere ca intelectualii democrați să fie filosemiți. Important, demn și necesar este să fie anti-antisemiți. Atunci cînd un fost disident, personaj celebru, scrie în termeni cataclismici despre culpa “evreilor” (nu a unor evrei) pentru crimele bolșevice, el pășește pe un teritoriu minat. Cum scria Czeslaw Milosz, adeziunea unor evrei la comunism în Europa Centrală și de Est nu a fost un “mister rasial”.
INTERVIURILE HotNews.ro