Cine are dreptate in disputa guvern-profesori?

Istoria ultimilor 20 de ani e plina de dispute de acest gen. Statul trebuie sa “dea”, ca de aia e stat, indiferent de rezultate, performante sau prestatie individuala. Si statul a tot dat, ca de asta am ajuns acum la mila institutiilor internationale de credit. Asa au castigat alegerile toate partidele, prin pomeni contra voturi.

Intre timp s-a mai intamplat cate ceva. S-au terminat banii din privatizari, de la capsunari si din speculatii imobiliare. Premierul Boc s-a trezit in 2009 cu mortu’-n casa. 5,3% deficit bugetar, 600.000 de bugetari mai multi decat lasase guvernul Nastase, pensii si salarii dublate, ca si cum duduiala economiei tariceniste ar fi tinut o vesnicie. Vesnicia s-a redus la doi ani, pana cand criza mondiala si-a aratat coltii.

Istoria Legii de marire a salariilor profesorilor cu 50 % se cunoaste. In plina campanie electorala, toate partidele, de la putere si din opozitie au votat, unii cu veselie, altii cu ochii in lacrimi, marirea de salarii. Ignorand art. 138 din Constituie care spune:

„(5) Nici o cheltuiala bugetara nu poate fi aprobata fara stabilirea sursei de finantare”.

Iar cand e vorba de pensii si salarii, sursa trebuie sa fie asigurata pentru un numar important de ani dupa aprobare. Evident, aceasta cerinta constitutionala n-a fost respectata. Dar cine se mai impiedica in mizilicuri cand e vorba de castigat alegeri, care duc pe castigatori la borcanul cu miere bugetara, formata din contracte cu statul si bazinul de functii publice?

Prima mare eroare a salarizarii bugetare din Romania este ca nu este legata de perfomanta. Se salarizeaza functia, nu performanta si rezultatele muncii, in cazul profesorilor performanta fiind concretizata prin progresul scolar al elevilor.

Chiar si in Legea Educatiei Nationale se scrie, negru pe alb, la art. 92:

“(5) Salarizarea personalului didactic si a celui didactic auxiliar din unitatile de

stat se face si în functie de performantele profesionale, conform legii”.

Pe orice patron din sectorul privat, inclusiv din invatamantul privat, il umfla rasul cand citeste asa ceva. Cum adica “SI” in functie de performante? Adica in functie de ce altceva? Culoarea ochilor, greutatea, coafura, garderoba, ce altceva decat performanta?

In aceasta situatie suntem acum. Daca in loc sa salarizam functii am fi salarizat performanta, profesorii foarte buni ar fi castigat bani multi, ceilalti mai putini. Ca nu mai suntem in comunism. Atat cat isi permitea bugetul. Dar deh, nu s-au schimbat reflexele.

Statul trebuie sa scoata bani pentru salariile restante ale profesorilor pe perioada 1 octombrie 2008-31 decembrie 2009, conform hotararilor instantelor de judecata. Desi guvernul a avansat o suma de 500 milioane de euro, nu cred ca in aceasta suma intra si restantele. Pe acestea guvernul intentioneaza sa le reesaloneze. 500 milioane euro reprezinta doar efortul bugetar pe acest an. Cu restante cu tot, efortul bugetar s-ar ridica, probabil, la 1,5 miliarde euro.

Ma intreb, retoric desigur, ce s-ar intampla daca parlamentul ar da o lege care sa stabileasca salariul minim in Romania la 1500 euro, pensia minima la 1000 euro, iar guvernul, subordonat parlamentului, trebuie sa faca rost de bani. Daca nu, sa plece, sa lase pe altii care pot face rost de bani. Ar fi bine? Am dat o idee.

Aceasta e atitudinea publica in momentul de fata.

Ea cade cum nu se poate mai prost. Pe fondul crizei datoriilor suverane ale statelor, cei care au bani de imprumutat se uita foarte atent la cine poate sa restituie creditele si cine nu. Exista discutii importante in tarile cumpatate, in Germania de exemplu, de ce trebuie ca munca cetatenilor acestor tari sa asigure huzurul unor cetateni din Grecia, Portugalia, posibil Romania, care s-au invatat sa traiasca mai bine decat le permite plapuma. Romania imprumuta circa 10 miliarde euro pe an, sa supravietuiasca. Pana cand?

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

De 20 ani amanam investitiile in infrastructura, care ne-ar fi adus investitori cu bani, tehnologie, management performant si piete de desfacere. N-avem autostrazi, avem in schimb, in rural, wc-uri in fundul curtii.

In cazul derapajelor cu deficitul bugetar (in care au fost introduse, la cererea UE si arieratele si datoriile catre stat a regiilor autonome), institutiile internationale de credit ar spune „halt”. Nu mai prezentati incredere, nu va mai dam un ban, sau daca o facem, dobanzile sunt asa de mari incat renuntati singuri.

(Si asa, nu stiu cat de etic este sa lasam copiilor si nepotilor nostri sa ne plateasca imprumuturile din care ne luam noi acum pensii si salarii. Sa vezi injuraturi la gura lor!)

Ce s-ar intampla atunci? S-ar instala haosul, mai ceva decat in Japonia dupa tsunami. N-ar mai fi bani de pensii si salarii, curbe de sacrificiu, sau, la alegere, inflatie de 300%, cursul de schimb sare la cer, scapa cine poate. Iar cei care scapa din acest purgatoriu ar deveni mai intelepti. Daca n-ar fi suferintele uriase, aproape ca mi-as dori un astfel de scenariu. Poate ne invatam minte.

Care ar fi concluziile?