Cine-i mai crede? (de Robert Turcescu)

In Romania, din patru in patru ani – sau din cinci in cinci, in cazul alegerilor pentru presedintie – puterea politica se cistiga la urna de vot. Intre scrutine, ea se negociaza.

Politica buna inseamna compromisuri necompromitatoare, intelegeri transpartinice, dialog, dezbatere si, mai ales, indeplinirea unor angajamente electorale asumate. Pentru a duce la bun sfirsit un program politic, merita strabatut lungul si, adeseori, complicatul drum al discutiilor politice, chiar si cu pretul unor cedari de etapa. Nimic nu e prea mult cind ai prea putin.

Pentru a invata lectia simpla despre cum se supravietuieste politic intre scrutine, a fost nevoie ca PD si Traian Basescu sa ramina mai intii corigenti.

Nu ma poate convinge nimeni ca oameni politici cu experienta celor din PD, sau, mai mult, un animal politic precum actualul presedinte, n-au stiut, inca de la bun inceput, ca PSD este detinatorul multor atuuri in actualul joc politic si, prin urmare, face cartile.

La fel cum, sint convins, au stiut si ca Tariceanu nu poate fi urnit din scaun cita vreme are de oferit pesedistilor ceva mai mult decit adversarii sai politici.

In asemenea conditii, mai toate atacurile initiate de presedinte si sustinute de democrati pentru inlaturarea actualului cabinet au fost pina acum doar un caraghios balet mecanic, la al carui final masinaria politica a inceput sa scirtiie din toate incheieturile si s-a intors acolo unde ii era locul, adica, in culise. Pentru ca intre scrutine, cum spuneam, politica inseamna dialog si negociere.

Doua intimplari recente pun insa sub semnul intrebarii (unii ar zice din nou!) capacitatea PD si a presedintelui de a respecta termenii unor eventuale intelegeri politice.

Primo: cazul Nati Meir. Habaucul politician nimerit in Parlamentul Romaniei prin cine stie ce intelegere misterioasa cu fostul sau sef de partid Corneliu Vadim Tudor a ajuns sa semneze motiunea PD dupa un dialog cu liderii democrati, in care i s-a promis ca va primi carnet de membru de partid in filiala Tulcea.

Meir – a carui soarta politica nu ma intereseaza citusi de putin, dar care mi se pare un caz relevant pentru discutia de fata! – a dat semnatura, dar n-a primit carnetul de membru PD. Si nici n-o sa-l primeasca, in ciuda asigurarilor pe care i le dadea – inainte de depunerea motiunii, evident! – liderul democrat Cristian Radulescu.

Teoretic, nici o paguba! Practic insa, democratii au aratat, inca o data, ca nu degeaba l-au avut atitia ani in fruntea lor pe Traian Basescu, cel care s-a sters in dos cu mai toate intelegerile politice facute de-a lungul timpului.

Secundo: cazul Zsolt Nagy. Luni dimineata liderii PD negociau de zor, cu omologii lor maghiari, iesirea UDMR de la guvernare. Cita vreme discutiile au fost deschise, pixul presedintelui a stat inchis. I-a dat capacul la o parte si a semnat cu el decretul de suspendare a lui Nagy abia in momentul in care a fost clar ca UDMR ramine alaturi de Tariceanu.

PD vrea inapoi la guvernare sau alegeri anticipate, iar Traian Basescu vrea sa scape de Tariceanu. Dar, dupa atitea mutari in forta, ar fi cazul sa priceapa ca, la jumatatea mandatului, negocierea si dialogul sint singurele in stare sa rezolve incurcatura politica. Probabil, mai devreme decit mai tirziu, PD si presedintele vor ajunge la aceasta concluzie. Vor negocia si vor promite. Despre cine-i va mai crede, e o alta discutie.