Cititorii isi amintesc de Florian Pittis
Alcro: „Era in 1997, in Petrosani, ploua marunt si tocmai se terminase un superb concert al formatiei „Pasarea Colibri”. Maestrul Pittis coborase de pe scena, iar eu m-am apropiat cerandu-i timid un autograf.
La vremea aceea nu stiam ca el nu obisnuieste sa dea autografe. M-a refuzat, dar asta e mai putin important, in minte mi-a ramas imprimata, poate mai adanc decat acel autograf, privirea lui patrunzatoare. Am simtit ca langa mine sta un OM. Odihneste-te in pace, Maestre Pittis!”
Dan Gradin: „Nu am multe de spus. Clasa a 7-a am facut-o la Scoala de pe soseaua Panduri, fiind coleg de clasa paralela cu Florian Pittis. In clasa mai eram cu Rodica Becleanu (fosta consiliera la Presedintele Iliescu).
Scoala era frecventata de cei care locuiau in Carierul Cotroceni (strazi cu nume de doctori). La aceeasi scoala mai era si Ulm Spineanu (de la PNTCD).
Florian era cel care conducea intreaga grupa de colegi care locuiam in cartier. Era modest, serios, plinde energie,inteligent. Am plecat din cartier cu familia, dar amintirile parcului in care ne intalneam mi-au ramas in minte.
Prin anul 1959 l-am reintalnit intr-o tabara sportiva la Cabana Diham. L-am recunoscut. Era pasionat de sah, juca foarte bine, exemplul sau era Alehin.
In toata tineretea eram fascinat de traseul lui de OMUL Florian Pittis. A plecat prea devreme… colegul meu.”
Zisu: Lucram la o televiziune locala si am avut ocazia sa filmez trupa Colibri. Nu au fost probleme cu inregistrarea spectacolului.
Pentru interviuri a fost mai aparte. Baniciu nu a facut deloc fite.
Pittis fuma Carpati, avea un ecuson in piept pe care nu mai stiu ce scria. Dar in ziua aia nu vorbea! Nu a vorbit cu nimeni. Nu a scos un grai. Oricat ar fi incercat altii sa-l intrebe ceva, el a tacut.
Nu vreau sa spun decat ca a avut un mod aparte, o lume a lui in care a trait. Pentru mine Pittis nu e mort. E un simbol. El dainuie in toti.
Razvan: Eram la Skip Rock in Parcul Tineretului prin ’90 si ceva. Pittis prezenta concertul. Eram o gramada de pusti teribilisti, rockeri suparati, genul care luam cu „huo” pe orcine si cam orice. Pittis a prezentat concertul si a facut imposibilul: a transformat o masa ostila intr-una de ascultuatori transfigurati.
Pentru prima data imi dadeam seama ca a fi prezentator de rock nu inseamna neaparat sa fii Magdin.
Dan Micu: Spectacole…spectacole.. (fragment dintr-un articol transmis catre Radio Romania International)
In Ontario sunt dupa cum se stie multi romani. Nu stiu daca e bine sau e rau, dar fiecare in parte are istoria lui, sperantele lui si chiar daca aparentele sunt altele, marea majoritate au venit aici nu neaparat pentru bani multi sau pentru ca sunt caini cu covrigi in coada.
Si aici se munceste mult, chiar nefiresc de mult. Intrebati-va cunostintele care vin aici in vizita la copii, la rude sau la prieteni. Romanul din Canada are insa nevoie si pretuieste la fel de mult o clipa de timp liber si ce a lasat acasa: un cantec nu neaparat de petrecere, o poezie, o lucrare de arta.
Asa se face ca atunci cand vin artisti de acasa salile sunt pline iar atmosfera este de sarbatoare si fara egal. Trebuie sa spun ca Cenaclurile Costinestiului erau doar numeric superioare. Ai sa vezi tineri si batrani, veniti in Canada mai de ieri sau mai de azi, aplaudand indelung si privindu-se in ochi cu respect, fara jena sau aere de superioritate.
Doamne, de ce a trebuit sa vin in Canada ca sa vad ca noi romanii ne putem iubi intr-adevar nu numai la cutremure, inundatii sau Revolutii (sau ce-or fi fost ele, Doamne iarta-ma!) ?
In ultimul an au venit in Toronto, Margareta Paslaru, o trupa de la Teatrul Odeon daca nu ma insel, formatia Colibri, Tudor Gheorghe, si nu in ultimul rand a colindat ca in fiecare an Stefan Hrusca.. Sa-i amintesc doar pe cei mai apropiati de sufletul meu.
Spectacolul formatiei Colibri cu spectacoll intitulat tendentios “In cautarea cuibului pierdut” ne-a purtat de la “Hei tramvai..” si “Canarul galben ca un galbenus”cu Mircea Banicu, de la “Hanul lui Manuc” si “Strada Popa Nan” cu Mircea Vintila la versurile, pantomima si cantecele lui Florian Pitis, ultimul mohican al tineretii multora dintre noi.
Am constatat cu surprindere ca fiul meu ma priveste cu mai multa caramaderie de la acel spectacol si pentru prima data am simtit ca inca se mai poate face ceva pentru a rezolva conflictul dintre generatii.
Dupa spectacol am impartit cate o tigara Carpati cu Florian Pitis (“Astea nu-s tigari domnilor, astea-s Carpati!”) spre incantarea fiilor nostri care parca vedeau pe cineva descinzand direct din Beatles, sau Deep Purple, sau din “cele trei zile de pace si dragoste” de la Woodstock…
El ne-a amintit cu verva si franchetea-I caracteristica de teribilismele tineretii lui si a noastre, multe dintre ele antologice. Am facut fotografii, am luat autografe (mai putin de la Florian.. el nu da autografe, dupa cum stiti) si ne-am despartit cu promisiunea revederii la primavara, la urmatorul concert.
Dan Micu
Toronto, Decembrie 1998.
INTERVIURILE HotNews.ro