Claudiu Bleonț își jignește fiica de 11 ani pe scenă, iar publicul râde. Nicio „generație crescută pe telefon” nu merită să fie călcată în picioare!

Ce s-a întâmplat pe scena Premiilor Gopo n-ar trebui trecut cu vederea. Claudiu Bleonț și-a insultat fiica de 11 ani în fața unei săli care a râs cu poftă, ca și cum umilirea unui copil ar fi parte din spectacol. Apoi și-a pus un punct de vedere lacrimogen pe Facebook, în care spune că „o iubește enorm”. Dar când iubirea vine la pachet cu dispreț public, sarcasm și cuvinte violente, ce mai înseamnă cuvântul „tată”? Și ce fel de societate suntem, dacă râdem în timp ce un copil e pus la zid chiar de propriul părinte?

Se râdea în sală. Se râdea în valuri, cu poftă, la fiecare replică a lui Claudiu Bleonț. Se râdea la o gală care ar fi trebuit să fie o sărbătoare a filmului românesc, nu un spectacol de batjocură pe seama unui copil. Fiica lui Bleonț, o fetiță de 11 ani, era pe scenă cu el, de mână. Ar fi putut fi un moment de tandrețe. Ar fi putut fi o ocazie să arate publicului ce înseamnă să fii tată în fața unei generații noi. Dar n-a fost. A fost o execuție simbolică.

Râsul vostru legitimează abuzul

Claudiu Bleonț, invitat să vorbească despre regizorul Dan Pița, a ales să facă „show”. Și cum începe show-ul? Așa: „Eva Maria, fiica mea, este pentru prima dată pe scenă… Ea și-a ales țoalele, nu mi-au plăcut. (râsete) I-am zis: nu cumva să mă faci de căcat, să zici ceva, taci dracu din gură. Ești altă generație. Nu vă suport. (râsete)… toți oamenii din sala asta au citit ENORM, au făcut școală, nu stau pe telefon, ca proștii. Lectură! Cultură! (râsete) Aude, dar nu înțelege nimic. (râsete).”

Care era gluma? Așa arătă iubirea unui tată? Asta e educația de care a avut parte acea copilă?
Asta e imaginea paternității pe care o aplaudăm? Pentru că da, s-a aplaudat și s-a râs. Cu poftă! Și nu e prima dată când râsul complice legitimează abuzul. În România, se râde des când părinții își umilesc copiii. Când le spun „proști”, „neînsemnați”, când îi compară cu generații mai „citite” sau mai „crescute altfel”.

Ce ne arată acest moment cu adevărat?

Că un tată poate să-și insulte copilul pe scenă, în fața unei săli pline, și nu doar că nu-l oprește nimeni, ci i se oferă aplauze. Asta e, de fapt, problema aici! Nu doar limbajul. Nu doar umilirea publică. Ci ideea periculoasă, profund înrădăcinată în cultura noastră: „e copilul meu, fac ce vreau cu el”. Ei bine, nu puteți. Nu dacă ceea ce spuneți îl umilește. Nu dacă îl face să-și piardă demnitatea. Nu dacă replicile vin dintr-o poziție de superioritate, cu vădita satisfacție a unui părinte care se crede stăpân.

Citește continuarea textului AICI