Când totul încape într-o valiză. Povestea lui Sadaf și Amir, ajunși în România ca refugiați din Ucraina la 6 luni după ce fugiseră din Iran la Kiev

​Sadaf și Amir, un cuplu de studenți la limbi străine la Kiev, au ajuns în România în prima zi de primăvară, pe 1 martie. Au apucat să petreacă la Kiev mai puțin de 6 luni. Acum 6 luni au decis să părăsească țara lor natală, Iran. Își doreau să fie liberi. Au ales atunci Kievul pentru că le oferea condiții prietenoase de înscriere la studii, iar viața în Ucraina era mai ieftină decât în alte țări.

Sadaf are 21 de ani, vorbește 4 limbi străine și zâmbește tot timpul

Sadaf are 21 de ani și vorbește 4 limbi străine. Zâmbește tot timpul, chiar dacă a ajuns la București cu o valiză pe care o împarte cu soțul ei. Chiar dacă nu știe cât timp va putea rămâne aici, dacă se va putea angaja, dacă va putea să își continue studiile.

În țara ei, Iran, Sadaf avea propria casă și mașină, dar nu avea libertate. Nu se putea îmbrăca așa cum își dorea, nu putea spune orice, „cum spuneți voi”, nu putea glumi despre orice. Și-a dorit să fie liberă. Sadaf a vândut tot ce avea și a decis să plece într-o țară liberă. Ea și soțul ei, Amir, au ales atunci Ucraina – le oferea printre cele mai prietenoase condiții de înscriere la studii, iar viața în Ucraina este mai ieftină decât în alte țări.

Sadaf acasă la gazda ei din București / Foto: HotNews.ro

Soțul lui Sadaf, Amir, nu vorbește limba engleză, așa că o lasă pe ea să le spună povestea, pentru HotNews.ro.

Sadaf și Amir nu și-au dorit să fie filmați sau fotografiați, de teamă că rudele lor sau ei ar putea avea de suferit, în eventualitatea în care s-ar întoarce vreodată în Iran. Părinții lor sunt încă acolo, iar în aceste zile, își fac griji pentru ei mai mult ca oricând.

Sadaf a acceptat să fie fotografiată cu spatele, în timp ce pe Amir nu l-am putut convinge.

Cel mai bun ceai din viața lui Sadaf

Pe Sadaf și Amir i-am întâlnit la 3 zile după ce ajunseseră în România. Au venit aici cu o singură valiză pentru amandoi. E tot ce au reușit să salveze de la Kiev. Sunt cazați la subsolul unui cabinet de cosmetică din centrul Bucureștiului – două camere mobilate, perfect locuibile.

Ana, proprietara cabinetului, a postat pe grupurile de voluntari un anunț că se oferă să găzduiască refugiați imediat cum a văzut că mulți ucraineni fug de bombardamente în România: „M-am înscris pe mai multe grupuri – Uniți pentru Ucraina, dar și alte grupuri. Acesta este locul de muncă, iar dedesubt sunt două camere cu pat, cu canapea, televizor, care pot fi locuite și pe care noi nu le foloseam. M-am înscris inclusiv pe Red Panda România, pentru că eu am două pisici și m-am gândit că aș putea caza o familie de refugiați care are animăluțe. După două zile, m-a sunat Alina Anton, de la Asociația Give an Angel și m-a întrebat: ‘Am văzut că aveți spațiu disponibil pentru a caza refugiați. Mai este valabil?’ Am spus că da. Într-o primă fază au spus că ne vor trimite 3 bărbați pe care să îi cazăm. Apoi mi-au spus că au un cuplu, pentru că cei 3 bărbați plecaseră și nu mai știau nimic de ei. Am spus ok, este în regulă.”

Refugiați ucraineni în vama Siret / Foto: Agerpres

Sadaf și Amir au intrat în România pe 1 martie prin vama Siret. La graniță, voluntarii i-au întâmpinat cu ceai cald. Lui Sadaf i s-a părut cel mai bun ceai din viața ei.

Își amintește că, imediat cum au pășit pe teritoriul românesc, o mulțime de oameni au tăbărât pe ei, vrând să îi ajute. Le-au oferit ceai, sticle cu apă, nectar, mâncare, au sărit efectiv toți pe ei.

Cineva le-a luat valiza, pentru că oamenii voiau să îi urce într-un autocar și să plece, dar ei au crezut că vor să le fure valize.

Sadaf voia să meargă la baie, dar totul era pe repede înainte. Au băgat-o direct în autocar și abia după 5 ore a putut merge la baie. Asta din cauză că oamenii erau foarte săritori și nu voiau decât să ajute.

Ultima seară de pace în Kiev: Sadaf și Amir s-au uitat la filme împreună cu prietenii lor

Sadaf preda limba engleză la o grădiniță din Kiev. Soțul ei, Amir, lucra ca șofer de taxi.

În paralel, Sadaf și Amir erau studenți la limbi străine la Kiev. Nu apucaseră să își ia cetățenie ucraineană, ci se stabiliseră la Kiev în baza permiselor de ședere de studenți.

Până acum puțin peste două săptămâni, „viața noastră la Kiev era atât de calmă, atât de liniștită”.

Sadaf își amintește acum de ultima seară liniștită petrecută în locuința lor din Kiev: ea și Amir și-au invitat prietenii să se uite împreună la filme.

A doua zi, pe 24 februarie, înainte să se lumineze de ziuă, s-a dezlănțuit iadul.

Sadaf și Amir nu s-au gândit din prima zi să plece. Au sperat, într-o primă fază, că situația va reveni la normal.

Refugiați în gara din Kiev / Foto: Marcus Yam – Los Angeles Times – Shutterstock Editorial / Profimedia

Sirenele care anunțau atacuri aeriene continuau însă să sune în Kiev, așa că au fost nevoiți să se adăpostească într-un buncăr. În buncăr, copiii plângeau, femeile țipau, era frig, era întuneric.

A fost momentul în care au spus „Nu mai vrem în buncăr, trebuie să plecăm.”

Au apucat să își ia cu ei doar câteva lucruri și au plecat. Nu știau unde se duc, știau doar că nu mai vor să rămână acolo, de teamă că vor muri.

Au fost nevoiți să meargă 12 kilometri pe jos, trăgând valiza după ei. Au încercat să găsească un taxi, însă li s-a cerut 200 de euro pentru un drum până la gara din oraș.

În gara din Kiev se înghesuiau mii de oameni, cu copii, cu pisici, cu câini.

O parte dintre prietenii lui Sadaf și Amir reușiseră să facă rost de o mașină și să ajungă la Liov, în vestul Ucrainei, lângă granița cu Polonia. Pentru Sadaf și Amir, trenul era însă singura variantă.

„Voi aici puteți să faceți orice. Puteți să glumiți, puteți să faceți planuri”

După ce au așteptat multe ore în gara din Kiev pentru a prinde locuri în tren și după multe ore petrecute pe drum, Sadaf și Amir au ajuns, într-un final, la granița cu România.

De acolo, totul s-a întâmplat pe repede înainte și au ajuns într-un autocar al Asociației Give an Angel, care i-a adus la București. În prima noapte au dormit la un hotel.

A doua zi dimineață, Ana a fost sunată și întrebată dacă poate găzdui un cuplu de refugiați. Imediat după check out-ul de la hotel, Sadaf și Amir au ajuns la cabinetul Anei, unde ea punea la dispoziție două camere de locuit.

București / Foto: Vlad Ispas – Alamy – Profimedia

Când au venit, Sadaf și Amir i-au spus Anei că sunt din Iran și nu se pot întoarce în Iran, nici la Kiev.

Ana i-a întrebat care este următorul pas. Ce vor să facă. I-au spus: „Vrem să rămânem în România. Este o țară extraordinară, toată lumea vorbește engleză, toată lumea vrea să ne ajute. Vrem să muncim, vrem să ne continuăm studiile”.

„Aici e viață, e libertate. Lumea poate să spună orice, să faceți glume. Aici puteți face planuri”, spune Sadaf.

Sadaf știe să gătească, știe să epileze cu ceară și este dispusă să învețe orice. Soțul ei este și el dispus să învețe să facă orice, inclusiv să se angajeze în construcții, unde este cerere. Ana speră ca ei să poată găsi ceva în industria HORECA, unde ar putea fi multe locuri de muncă disponibile, după pandemie.

Sadaf și Amir au venit dintr-un alfabet, în Ucraina au învățat un alt alfabet, iar acum vor învăța un alt alfabet.

„Dacă nu ar fi fost problema actelor, nu i-aș fi simțit”

Următoarea problemă este însă care sunt formele legale pentru ca ei să poată rămâne aici. Dacă în cazul cetățenilor ucraineni lucrurile sunt ceva mai clare, în cazul lui Sadaf și Amir, faptul că provin din alță țară decât Ucraina a făcut ca lucrurile să fie și mai complicate.

Ana nu i-a trimis pe Sadaf și Amir să sune sau să bată chiar ei la ușile instituțiilor, pentru că spune că mulți funcționari nu vorbesc limba engleză și le-ar fi fost imposibil să se înțeleagă cu ei.

Ana a preferat să se implice ea. A vorbit cu o mulțime de asociații care ajută refugiați, cu avocați – toți voluntari, care și-au oferit serviciile. Am scris pe grupuri, a fost contactată de foarte mulți oameni care i-au promis că se interesează la instituții.

Poliția de frontieră le-a spus lui Sadaf și Amir că au dreptul să tranziteze România doar timp de 5 zile, apoi trebuie să părăsească țara. Avocații cu care a vorbit Ana i-au spus că au dreptul să stea 15 zile. Alții i-au spus că pot rămâne în România, că se pot angaja, se pot înscrie la studii.

Nicăieri, la nicio instituție sau pe site-ul niciunei instituții, aceste informații nu sunt puse cap la cap.

„Este un haos complet. Nu știm care este dreptul lor legal de a sta în țară, nu știm cum se pot angaja. Am înțeles că orice persoană care vine din Ucraina, chiar dacă nu are cetățenie ucraineană, este considerată refugiat. Ei au spus că vor să facă orice – vor să învețe limba, să se angajeze, să își continue studiile – ei erau studenți în Kiev. Sunt un pic pierdută, nu știu la ce instituție să îi trimit să își rezolve cu actele pentru a rămâne aici”, povestește Ana.

A încercat la Inspectoratul General pentru Imigrări, a încercat chiar și la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă.

„S-a pus în mișcare un mecanism imens, sunt foarte mulți voluntari care au ajutat, dar din păcate eu încă nu m-am lămurit în ce formă pot ei rămâne legal în România. Să zicem că nu își găsesc de muncă. Cât timp au voie să rămână? Ei au intrat în România pe 1 martie. Nu știu unde să îi trimit, efectiv. Ei încearcă să se înscrie la facultate, dar din câte am înțeles este complicat acum să te înscrii la facultate pentru că este mijlocul anului și nu prea se fac înscrieri”.

Ana mărturisește că, în timp ce Sadaf zâmbește tot timpul, chiar dacă doar ea știe ce este în sufletul ei, ea a preluat „puțin stresul lor pentru că nu știu ce să fac. Este atât de complicat să obții aceste informații, iar faptul că ei sunt dintr-o altă țară, nici măcar din Ucraina, complică și mai mult lucrurile. Nu am găsit o instituție care să centralizeze situația lor. Sunt o mulțime de refugiați care nu sunt cetățeni ucraineni, care locuiau legal în Ucraina, dar care au plecat din țara lor și nu vor să se întoarcă acolo. Care este statutul lor? Se pot angaja aici?”

„Sunt tineri, sunt educați, sunt deștepți, le place țara asta. Dar unde să se angajeze în câteva zile?”, mai spune Ana.

Voluntari și refugiați la vamă / Foto: Bogdan Dincă

„Să o iei de la capăt, după 6 luni, cu o valiză. O valiză pentru amândoi”

Sadaf și Amir sunt extrem de impresionați de primirea din România. Spun că le place mai mult decât Ucraina și nu vor să plece.

Asociația Give an Angel, care i-a preluat de la vamă, i-a adus în București și i-a pus în legătură cu Ana pentru cazare, colaborează cu o firmă care le trimite zilnic pachețele cu mâncare. O firmă de catering din apropiere oferă, de asemenea, o masă caldă pe zi pentru refugiați. Sadaf și Amir merg acolo zilnic pentru masa de prânz.

O vecină a Anei le-a adus dulciuri și Cola, imediat cum a aflat de ei.

Mulți dintre cunoscuții Anei s-au oferit să îi ajute, inclusiv cu traducerea actelor, a diplomelor, pentru a și le putea echivala în România.

Ana îi întreabă de multe ori pe zi de ce au nevoie. Spun mereu că nu au nevoie de nimic. Au rugat-o doar să le spună de unde își pot cumpăra diverse lucruri, pentru a merge singuri să și le cumpere.

Mărturisește că, dacă nu ar fi existat problema actelor pentru a putea rămâne în România, „nu i-aș fi simțit”.

Chiar dacă Sadaf zâmbește tot timpul, „numai ei știu ce este în sufletul lor”. Iar Ana recunoaște că ”Eu sunt mult mai serioasă și mai stresată decât ei. Să o iei de la capăt, după 6 luni, cu o valiză. O valiză pentru amândoi”.