Coaliţia pentru familie revine
Promulgarea de către Preşedinte a Legii 45 din 3 aprilie 2020 (ea însăşi completare a Legii 272 din 2004 referitoare laProtecţia şi promovarea drepturilor copilului) – ce prevede obligativitatea desfăşurării semestriale a unei ore deEducaţie pentru viaţă şi sănătate(unde se poate face şi educaţie sexuală) – a declanşat reacţia unor parlamentari (PSD şi PNL), care s-au gândit s-o saboteze introducând un amendament care solicită obligativitatea acordului scris al părinţilor cu privire la participarea copiilor lor la aceste ore.
Bineînţeles, e scoasă în faţă “grija faţă de copii”: ni se spune că ora aceasta – al cărui conţinut, defalcat pe ani de studiu (să nu uităm că sunt doar două ore pe an!), nu l-a văzut încă nimeni – e menită a pune capăt în mod brutal “inocenţei” “copiilor noştri”. Altfel spus, e ea însăşi o formă de agresiune: psihică mai întâi (căci se presupune că lucrurile pe care le dezvăluie îi vor şoca pe copii) şi apoi, ferească sfântul, dacă cineva va găsi de cuviinţă să-i urmeze sfaturile, poate şi mai mult. În mod straniu, susţinătorii acestei teze nu aduc nici un argument concret şi ne lasă să plutim în generalitatea (pe care o investeşte fiecare cum şi cu ce vrea) a “inocenţei”. Totuşi, ar fi fost util să ne spună când se produce – în medie – maturitatea somatică a copiilor de ziua de azi. E un secret pentru cineva faptul că azi avem fete – şi nu puţine – cărora le începe menstruaţia în şcoala primară? Atenţie, primul ciclu înseamnă – din punct de vedere medical – faptul că respectiva fată este capabilă de reproducere (aşa se explică şi cazurile spectaculoase de mame minore). Trecem peste lucrurile acestea? Le lăsăm exclusiv în seama familiilor (ştiind că distanţa dintre generaţii se măsoară şi în jena de a vorbi despre lucrurile sensibile)? Dacă un asemenea fenomen – în fond absolut normal – se întâmplă la şcoală, învăţătorii lasă copiii să râdă, sau îi ameninţă (“că le taie popa limba”), sau îi sperie, sau ce? Ajunge să ne uităm în jurul nostru pe stradă: copii pe care îi luăm (după măsura noastră) ca fiind pe VII-a pot fi foarte bine pe a III-a. Profitând de abundenţa de hrană a lumii în care trăim, de condiţiile mult mai bune de trai şi de absenţa cvasi-totală a muncii la vârstele mici, corpul tinerilor de azi se dezvoltă mult mai rapid decât cel al celor din generaţiile ce i-au precedat. La această creştere mai rapidă a organismului se adaugă un asalt informaţional care-i expune pe copiii prezentului la lucruri pe care noi nici nu ni le imaginam la vârsta lor. Şi, între altele, da, la pornografie. Nuditatea “cu conotaţii sexuale” e la un click distanţă de orice tânăr posesor de smartphone, iar în contingentul lor de vârstă, aproape toţi îl au. Şi, onest vorbind, cred că rari sunt cei care trec în gimnaziu fără a fi văzut – măcar odată – imagini care i-ar face pe adulţi să roşească, ori şi mai rău, fără să fi accesat site-uri care le postează. La vârsta lor – că e 10, că e 14 ani – sexul e fascinant pentru că poartă în el promisiunea iniţierii în viaţa de adult. Aici, cel puţin, se întâlnesc cu noi, cei din generaţia părinţilor lor: oare nu şi pe vremea noastră cel ce “ştia ceva” (de pe la fraţi/surori mai mari, ori dintr-o revistă ajunsă nu se ştie cum pe-aici) era privit – cu admiraţie – ca unul “mare”? Dincolo de ceea ce pot controla părinţii de acasă, există o întreagă bursă a imaginilor şi poveştilor care circulă între copii şi, bineînţeles, a vocabularului ce ne şochează pe unii, precum şi a fantasmelor pe care cei mici le dezvoltă în marginea acestor tentative de comprehensiune. În locul tuturor acestora, nu e mai utilă o explicaţie clară, corectă şi adecvată vârstei cu privire la lucruri care ne privesc pe fiecare? Nu mai firesc să li se spună copiilor – gradual şi cu tact – că sexul nu e o excrescenţă monstruoasă care ne atrage (mai ales în alteritatea lui) şi ne sperie, ci o parte a corpului nostru şi că, prin iubire, are un loc (deloc neglijabil) în vieţile noastră? Sau – de ce nu? – să li se explice că tocmai el e la temeiul diversităţii care ne face să nu ne repetăm părinţii şi să luptăm (prin mutaţii utile) cu asaltul viruşilor? Credeţi că n-ar înţelege? Asta numai dacă vedeţi în “inocenţă” o condiţie a încremenirii copilului în ipostaza “puiuţului”.
Dar altele sunt problemele de fond – neexprimate public, dar apărate cu tenacitate – ale celor ce resping ideea unei asemenea ore. Prima problemă se referă la cei care vor face aceste ore. Fiind extra-curriculare, ele pot fi făcute de persoane sau de asociaţii din afara şcolii (bineînţeles, după ce primesc acordul acesteia din urmă). Persoane sau organizaţii din afara şcolii, asta poate să însemne şi (sau poate mai ales) ONG-uri care vor avea ca obiect de activitate – subvenţionat prin diverse granturi – exact acest tip de educaţie. Numai că, la noi, aşa ceva nu sună bine. Nici pentru părinţi, care nu văd nici un motiv de-a exista instituţii specializate plătite pentru a le spune copiilor ceea ce – la fel de bine – le pot spune şi ei (chiar dacă nu le-o spun). Şi, mai ales, nici pentru o anumită parte a societăţii, “de dreapta” (fundamentalistă), pentru care ONG-urile – oricare ar fi ele – nu sunt nimic altceva decât coloana a 5-a a “ideologiei de gen” şi a “corectitudinii politice” occidentale. În loc să ne vedem de lucrurile pe care avem a le duce la capăt – şi, har Domnului, sunt destule – noi importăm ca probleme clivajele ideologice ale Americii lui Donald Trump şi ca soluţii răspunsurile Rusiei lui Vladimir Putin. Căci cum altfel decât putinism, orbanism ori erdoganism poate fi numită această reactivitate la adresa organizaţiilor neguvernamentale şi apelul la Stat pentru a le interzice? Cum s-a întâmplat că, din tot ce au însemnat ONG-urile pentru noi în aceşti 30 de ani (denunţarea abuzurilor primei domnii a lui Iliescu, bibliotecile şi sistemele de burse, rapoartele asupra corupţiei, finanţarea unor evenimente devenite reper, etc.), am ajuns să polarizăm totul pe “ideologia de gen” (care, în treacăt fie spus, e subţire până la inexistenţă pe meleagurile noastre) şi “corectitudinea politică” (ca şi cum tocmai aceasta ne-ar împiedica pe noi să ne desprindem de trecutul comunist)? Nu e o întrebare retorică, dat fiind că nu am un răspuns la ea. Singura explicaţie ce-mi vine în minte e tentaţia autarhiei şi refuzul străinului: “lasă, dom’le, că ştim noi cum e; n-avem nevoie de străini, că ăştia numa’ ne vând vorbe şi ne fură bogăţiile patriei. Dacă suntem lăsaţi în pace, ne descurcăm noi cumva, după capul nostru şi legea din strămoşi.” Care “lege din strămoşi”? Fundamentalismul religios american nu constituie o parte a moştenirii noastre istorice. Şi – sincer vorbind – nici ortodoxia urbană, în bună măsură un construct intelectual al ultimulului veac, nu prea are multe în comun cu “legea” după care se trăia pe meleagurile noastre în secolul XIX sau mai devreme. Altminteri nu ne-am putea explica nici violenţa domestică (şi, din păcate, uneori, publică) endemică în lumea noastră, nici rata – teribilă – a avorturilor, nici indiferenţa laşă faţă de suferinţa celuilalt, nici respingerea săracului ca trântor ori a celui de altă religie sau etnie ca pe-o ameninţare la adresa a tot ceea ce suntem noi. Ideea că ONG-urile sunt corupătoare (ale tinerilor, dacă nu mai au trecere la adulţi) e pandantul ameninţării pe care-o simţim din partea străinilor (ba că ne fură Ardealul, ba că ne pradă frumuseţile patriei, ba că ne conduc prin interpuşi). Pe scurt, e un mental conspiraţionist, care se hrăneşte din teamă şi care produce teamă. Că nu toate ONG-urile sunt Albă ca Zăpada, o ştim bine. Câte dintre ele – cele înfiinţate de compatrioţi de-ai noştri (unii, probabil indignaţi de ora de educaţie sexuală) – n-au avut ca obiect de activitate colectarea “ajutoarelor” de dincolo, aducerea de maşini din străinătate, “cursuri de calificare” în nimic şi altele, la fel. Numai că tocmai de asta Legea d-lui Funeriu a prevăzut şcolile cu Consilii de Administraţie: pentru ca – atunci când asemenea organizaţii se implică în viaţa şcolii – să fie verificate şi răsverificate. De ceea ce se întâmplă cu elevii atâta timp cât stau în clădirea şcolii şi/sau sunt sub supravegherea profesorilor răspunde şcoala. De aceea e deplasat să se ceară acordul părinţilor. Pentru că ei, prin reprezentanţii lor în Consiliul de Administraţie, îl aleg pe cel care va ţine aceste ore şi se pronunţă asupra conţinutului lor. Şi da, dacă vor, pot şi asista la orele în cauză (dacă nu se tem că-i “tulbură emoţional” pe copii).
Dincolo de această problemă a reacţiei faţă de străin, e însă alta, mai serioasă. În fond ce face şcoala, inclusiv prin ore precum acestea, atât de disputate? Ea încearcă o tentativă de raţionalizare a înţelegerii şi a comportamentului nostru. Raţionalizarea presupune explicarea cauzală, pas cu pas, a lucrurilor ce ne apar – adesea ininteligibile – doar la nivelul efectelor. Şi, da, Max Weber a văzut-o bine, acest tip de explicare dezvrăjeşte lumea. Un lucru pe care l-am înţeles “e al meu”, relaţia mea cu el se modfică şi dispare acel fascinans şi (mai ales) tremendum cu care mă raportam la el atunci când era, “în afara mea”, de neînţeles. Evident, asta nu înseamnă că raportarea mea la lucrul în cauză devine una plată şi formală; faptul că înţeleg rotaţia Pâmântului în jurul axei sale şi a Soarelui nu înseamnă că nu mai sunt sensibil la frumuseţea răsăritului sau a apusului. Înseamnă doar că nu mă situez în zona explicaţiei mitice/magice şi, pe cale de consecinţă, nici nu creditez (chiar dacă le pot înţelege) discursul şi instituţiile care se bazează pe acesta. La fel mersului stelelelor, şi corpul nostru – şi chiar sexualitatea – are (până la un punct) o explicaţie raţională. În discuţia asupra noii variante a legii s-a invocat adesea ora de biologie şi “cunoştinţele” pe care le oferă ea (totuşi, destul de tardiv, către finele clasei a VII-a). Ora respectivă (pe care nu toţi profesorii o fac; pot şi ei sări o oră) are – aşa cum mulţi îşi amintesc – darul aparte de a nu spune nimic, ambalând totul într-un limbaj tehnic ce tinde spre ininteligibil. Menirea unei ore de educaţie sexuală ar fi aceea de-a raţionaliza – adaptându-l la nivelul fiecărei vârste – raportul cu corpul nostru. La o anumită vârstă se cuvine să se vorbească de spălatul pe mâini şi pe dinţi (şi, poate, de ştersul la fund), la alta de statul corect în bancă, de nevoia de mişcare, de atingerea care se poate transforma în lovitură (şi de faptul că invocarea neintenţionalităţii nu e o scuză), de faptul că nu e necesar să fie transformată concurenţa (atât între fete, cât şi între băieţi) în agresivitate, la alta de ce înseamnă “îmi place”, de iubire, de gelozie, de spionat pe reţelele de socializare, de funcţiile organice pe care le trezesc toate acestea, de felul în care pot fi gestionate, de normalitatea anormalului adolescenţei şi de câte şi mai câte. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul văd lucrurile acestea şi ca pe o formă de corporeizare a cunoaşterii. Să nu uităm că, cu rara excepţie a unui profesor dăruit care ştie să predea “altfel”, materia disciplinelor noastre e ireal de abstractă şi de idealistă şi, în consecinţă, nu întâlneşte nicăieri experienţa şi viaţa copiilor noştri. Când li se predă despre “erotica eminesciană”, li se vorbeşte de “marmore reci” şi de meditaţii abisale cu extracte buddhiste şi schopenhaueriene. În plin secol XXI, atunci când generaţia ce vine are o dinamică a creşterii fulminantă, noi stăruim în concepţia tradiţională potrivit căreia copilul e un adult în miniatură, lipsit de voinţă (care e a părintelui) şi care cunoaşte atâta cât i se dă. În felul lui, şi adultul a fost mult timp astfel (şi nu puţini mai au nostalgia acestei vieţi): un minor, copil al unei alte instanţe, care îi dispensa – cu limite clare – cunoaşterea ce-i era necesară. Pentru “omul tradiţional”, cunoaşterea este jalonată de tabu-uri. Iar acestea din urmă ne spun că există o autoritate supra-personală care fixează limitele a ceea ce poate/nu poate fi făcut/spus. Această autoritate (zeii sau Dumnezeu) nu se identifică cu statul, căci legea acestuia (care, de asemenea, fixează limite comportamentelor şi acţiunilor noastre) e umană şi adoptată pe bază de consens. Legea divină e expresia unui adevăr absolut, cu limite intrasgresabile. Interdictele religioase, însumate, dau naştere unor ritualuri, în cadrul cărora se păstrează adevărul pe care ele sunt menite a-l proteja. Şi suma acestor ritualuri conturează amprenta proprie unei credinţe sau a alteia. Cel care pune în discuţie tabu-urile nu face decât să atenteze la “vasul” în care comunitatea păstrează adevărul ce o structurează. A-l sparge înseamnă fie a fi nimicit de puterea acestui adevăr ce se revărsă în stare pură asupra celor nepregătiţi să-l asume ca atare, fie a fi părăsiţi de el şi abandonaţi în pustiul lipsei de repere. De aceea tabu-urile sunt înconjurate de cercuri ale culpabilităţii pe care cel ce le pune la îndoială trebuie să le traverseze.
Fapt universal în toate religiile, sexualitatea e încărcată de tabu-uri. De ce? Poate pentru că naşterea îl face pe om analogon Dei – creator. Poate pentru că, la scară umană, actualizează – în eros – taina unirii contrariilor şi – în aducerea pe lume a copiilor – misterul originilor. Poate pentru că în ea, atât în latura organică, cât şi în cea spirituală, ni se dă ceva ce ne depăşeşte, ce ne dislocă din habitudinile eu-lui nostru şi ne aruncă în infinitul alterităţii (celui iubit sau a copilului). Pe lângă tabu-urile religiilor mai avem, de la începuturile civilizaţiei, şi halourile de semnificaţie cu care literatura şi arta au înconjurat iubirea şi procreaţia. În raport cu toate acestea, discursul ştiinţific – pe care, într-o formă accesibilă, e menită a-l dispensa şcoala – pare unul blasfemiator. A reduce totul la organic, la biologie şi la chimie (chiar dacă frumos ambalate) revine la a suspenda tabu-uri ancestrale şi a ignora semnificaţii istorice, a te abandona – şi a-i încuraja pe alţii să se abandoneze – “cărnii triste”, exaltând plăcerea de-o clipă şi răpindu-i omului orizontul împlinirii. Aşa să fie oare? Ceea ce înţelegem despre corpul nostru (copii sau adulţi), libertatea de-a iubi şi de-a ne căsători cu cea/cel pe care-o/l iubim (şi nu de-a fi căsătoriţi de familie sau de sat), alegerea de avea sau nu copii (şi câţi copii să avem), nu l-au transformat pe omul contemporan într-o făptură bestială, supusă senzualităţii animalice şi lipsită de orice morală. Dimpotrivă, l-au făcut sensibil la alteritatea femininului (pe care o respectăm mai mult ca niciodată) şi la propriul copilului (ale cărui drepturi le celebrăm pentru prima dată în istorie). Iubirea care nu se mai simte culpabilă pentru că actualizează păcatul originar nu e o iubire lipsită de responsabilitate, ci din contra, una care asumă, fără crispări, responsabilitatea aducerii pe lume şi a creşterii copiilor. Nu cred c-a mai existat în istorie vre-o perioadă în care, la o asemenea scară, să predomine respectul între soţi şi grija faţă de copiii ce cresc. Însăşi faptul că fiecare dintre noi poate invoca un caz sau altul de dramă familială, ori de abuz la adresa femeii sau a copilului arată că percepem aceste lucruri ca anormale, că ne şochează şi că dorim minimizarea (dacă nu eradicarea) lor.
INTERVIURILE HotNews.ro