„Confesiunea” unui profesor de la Colegiul „Sava”: Mi-am îndeplinit sarcinile, am fost mai prezent ca niciodată, dar am uitat să fiu profesor

Profesor la școala în care spune că nu credea că va avea vreodată șansa să predea, Andrei Avram mărturisește, într-un articol de opinie publicat astăzi de HotNews, cum a ajuns să se transforme din profesor în simplu funcționar: „Anul acesta m-am apropiat periculos de mult de portretul angajatului perfect.(…) Și totuși, mai puțin profesor decât în primul an”.

• Andrei Avram este de 11 ani profesor și predă la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, primul în topul liceelor din România după ultima medie de admitere.

„Profesoratul înseamnă mult mai mult decât îndeplinirea unor sarcini formulate într-un nou limbaj de lemn”

Anul școlar în care mi-am îndeplinit obligațiile de serviciu cel puțin în același ritm ca până acum, dar în care am fost cel mai puțin profesor. La prima vedere, un paradox. Este posibil ca un angajat din sistemul de învățământ să își îndeplinească sarcinile și totuși să fie mai puțin profesor? Pentru cei pentru care nu contează decât cifrele și statisticile, dilema va părea, probabil, falsă, simplă gargară. Angajatul vine la muncă, execută sarcini, pleacă acasă, iar pentru această rutină este remunerat.

Dacă profesoratul ar însemna doar atât, cu siguranță înlocuirea angajaților din învățământ cu roboți ar fi doar o chestiune de timp. Numai că profesorii nu sunt simpli angajați. Sau, cel puțin, nu ar trebui să fie. Dacă această meserie s-ar fi rezumat la bifarea sarcinilor dintr-un contract de muncă, mulți dintre profesori și-ar fi căutat demult un alt angajator. Unul care să îi respecte și care să le răsplătească efortul depus.

Profesoratul înseamnă mult mai mult decât îndeplinirea unor sarcini formulate într-un nou limbaj de lemn. Înseamnă, în primul rând, trăire alături de și împreună cu niște tineri în formare. Profesoratul este foarte puțin despre angajat și aproape în întregime despre partenerii săi: elevii. Iar aici intervine, de fapt, adevărata tragedie a sistemului de învățământ românesc: disprețul pe care decidenții îl arată atât față de angajați, cât și față de cei numiți, formal, principalii beneficiari ai parteneriatului educațional.

„M-am apropiat periculos de mult de portretul angajatului perfect”

Revenind la experiența personală: anul acesta m-am apropiat periculos de mult de portretul angajatului perfect. Mi-am îndeplinit sarcinile, am fost mai prezent ca niciodată, iar dacă mă voi strădui să îmi pun ordine în dosarul personal, cred că, de această dată, cu bunăvoința cârmuitorilor, voi avea șanse să primesc mult râvnita gradație de merit, cu un punctaj la care, în urmă cu foarte puțin timp, nu aș fi îndrăznit să visez. Așadar, am fost cel puțin la fel de sârguincios ca în ceilalți unsprezece ani de profesorat. Și totuși, mai puțin profesor decât în primul an.

 De ce?

Pentru că am început anul școlar cu o stare de revoltă și de lehamite fără precedent.

Pentru că, după ani în care am crezut în șansele reale ale învățământului românesc, de această dată m-am simțit pur și simplu naiv și prostit.

Pentru că am fost convins că munca individuală poate depăși piedicile impuse de un sistem defect, iar la începutul acestui an școlar am simțit iluzia din spatele acestei foste certitudini.

Lista sentimentelor influențate de greșelile guvernanților ar putea continua la nesfârșit. Dar nu acestea mă apasă cu adevărat, ci propriile erori. Faptul că, încet, dar sigur, m-am transformat într-un funcționar.

Faptul că foarte des am intrat în sala de clasă cu gândul la pauză.

Faptul că am ajuns să simt ca pe o povară drumul spre școala în care nu credeam că voi avea vreodată șansa să predau.

Faptul că am permis deciziilor guvernanților să mă influențeze într-atât, încât să ratez întâlniri esențiale cu elevii mei.

Faptul că am ajuns să ignor șansa prezentului și oportunitățile viitorului, cu gândul că înainte era mai bine.

Faptul că am uitat că a fi diriginte nu se rezumă la aspecte birocratice.

Faptul că am uitat să fiu profesor.

Articolul de opinie a fost publicat inițial în Contributors.ro.