Conflict intre anticoruptie si drepturile omului? (de Cristian Ghinea)

Am asistat saptamina trecuta la un conflict spectaculos si inutil intre trei organizatii neguvernamentale, in frunte cu Renate Weber, si Ministerul Justitiei, condus de Monica Macovei.

Atacind cu vehementa si tehnicist proiectul de lege privind incompatibilitatile si controlul averilor, cele trei organizatii au reusit sa creeze impresia ca Macovei a propus ceva si prost din punct de vedere legislativ, si odios din punct de vedere al drepturilor omului.

Un necunoscator ar putea crede ca asistam la un conflict intre oficiali cu puseuri autoritariste si oengisti care reprezinta ultima reduta a libertatii. Faptul ca ambele protagoniste au condus pe vremuri cea mai cunoscuta organizatie pentru drepturile omului ramine doar un amanunt picant.

Un alt grup de ONG-uri, la fel de prestigioase, au semnat, aproape concomitent si fara legatura cu actiunea celorlalti, un comunicat de sustinere a proiectului de lege, solicitind Guvernului sa-si asume raspunderea pentru el. Ceea ce i-a facut pe colegii de la Cotidianul sa titreze: „Razboi civil in societatea civila”.

E onest sa avertizez cititorul ca sint unul dintre semnatarii celui de-al doilea comunicat, asa ca voi evita sa intru in detalii, lasind pe fiecare sa judece ce propune ministerul (www.just.ro), ce critica oponentii (www.osf.ro) si ce raspunde Macovei. Nu voi vorbi despre orgoliile personale care au alimentat conflictul actual.

De altfel, in cei citiva ani in care imi fac de lucru in zona civica, au mai existat cazuri de faulturi absurde si fagocitari reciprocre intre oameni care sustin aceleasi principii mari, dar pun patima in detalii minore.

Cred ca toata dezbaterea (daca se poate numi asa) a pornit profund gresit. Proiectul de lege isi propune sa reglementeze cap-coada domeniul, de la definitiile incompatibilitatilor si conflictului de interese pina la Agentia de Integritate (ANI).

Criticii si-au bazat acuzatiile pe o comparatie cu un proiect de lege din 2004, aflat inca in Parlament, facut cu buna-credinta de fostul ministru PSD al Justitiei, cu asistenta uneia dintre cele trei organizatii.

De aici, a rezultat o batalie mai degraba plicticoasa intre juristi: cine are cele mai tari definitii si proceduri? Ca sa fie clar despre ce vorbesc, sa luam exemplul conflictului de interese (doar unul dintre multele puncte de divergenta).

In varianta din 2004, acesta apare cind un oficial „ar putea avea un interes personal de natura nepatrimoniala sau patrimoniala, care ar putea influenta indeplinirea cu obiectivitate si impartialitate a atributiilor care ii revin potrivit Constitutiei si altor acte normative, precum si interesul public”.

Ministerul Justitiei considera aceasta definitie atit de larga incit devine nefunctionala; prin urmare, propune propria definitie: cind o persoana oficiala „aflata in exercitiul atributiilor, emite un act, ia o decizie sau participa la emiterea unui act sau la luarea unei decizii in legatura cu care are un interes personal de natura sa influenteze exercitarea impartiala a exercitiului demnitatii, functiei sau activitatii respective”.

Care este cea mai buna definitie a conflictului de interese? Nu am un raspuns, decit acela ca mi se pare putin relevant in context. Ar fi fost logic sa avem aceasta dezbatere daca nu aveam nici un fel de reglementare in domeniu si acum faceam primii pasi. Dar conflictul de interese a fost reglementat acum citiva ani in Romania.

Avem o societate in care favoritismul, nepotismul si abuzul de functie in interes personal sint mai degraba regula decit exceptia.

Si aici ajung la chestiunea importanta: de ce la citiva ani de la reglementarea domeniului avem atit de putini oameni suspendati din functie pentru incompatibilitati? Sau cercetati de fisc si procuratura pentru abuz de functie in scop de imbogatire? Sint doua variante de raspuns. Varianta a) pentru ca definitiile de pina acum ale incompatibilitatilor, conflictelor de interese etc. erau eronate; sau b) pentru ca nu avea cine sa aplice aceste definitii.

Pentru mine e de la sine inteles ca a doua varianta reprezinta raspunsul corect. Nu definitiile ne-au incurcat, ci faptul ca am dat definitii si am asteptat ca acest stat foarte corupt sa se curete de unul singur.

A fost o utopie ideea ca noi legiferam incompatibilitati si apoi institutiile se curata singure sau sint curatate de politia, fiscul si parchetul obisnuite, care ar trebui sa se ia voluntar de guler cu politicienii, pe linga sarcinile lor obisnuite.

De aceea spun ca dezbaterea (sau ce-o fi fost) a ratat tocmai miezul problemei: Agentia Nationala de Integritate ca solutie pentru blocajul institutiilor obisnuite. De data asta am o parere clara: proiectul Macovei este mai bun decit cel din 2004. Acela crea un organism format din magistrati sub control parlamentar. Reteta sigura de blocaj si schimbare politizata dupa alegeri. Era o alta utopie.

Macovei propune un Consiliu National de Integritate unde diverse puteri ale statului isi trimit reprezentanti (Parlament, justitie, organizatii ale autoritatilor locale si ale functionarilor). Consiliul doar propune presedintelui numirea sefului Agentiei, dupa un concurs. Care sef, prin cotra-balansarea reciproca a celor care ii ameninta functia, ar deveni astfel puternic.

Nu o fi un mecanism perfect, dar avem ceva garantii de independenta (va depinde si de persoana, ca intotdeauna) si sint prevazute mecanisme de responsabilizare (audit extern anual). Proiectul din 2004 propune o agentie care ar fi trasa pe bara imediat ce indrazneste sa functioneze, iar Macovei propune o agentie care are premise sa fie puternica.

In acest punct, criticile celor trei orzanizatii mi se par de rea credinta. Au facut din ANI un fel de bau-bau care ne va priva de drepturile cetatenesti (desi controlul judecatoresc si recursul la justitie sint garantat in toate etapele). Atit le-a trebuit celor de la Ziua pentru a titra ipocrit si isteric: „Noua inchizitie”.

O sarabanda a ipocriziei s-a pornit in presa, care altfel e foarte nervoasa din cauza coruptiei, dar cind vine cineva cu o solutie indrazneata, o desfiinteaza fara macar sa inteleaga despre ce este vorba (nu discut acum de cazul Ziua, acolo au inteles foarte bine miza).

As vrea sa pot spune ca inteleg frica de legea 18 si de abuzurile Militiei. Dar a da impresia ca orice fel de control al averilor este antidemocratic pentru ca asta facea si Militia este ca si cum ai desfiinta puscariile pentru ca existau si pe vremea lui Ceausescu.

Iar presa de genul Ziua a creat chiar unor oameni de buna-credinta impresia ca Macovei ne cere sa renuntam la unele drepturi ca sa scapam de coruptie. De fapt, nu e nici o contradictie intre cele doua si, daca ajungem sa credem asta nu mai avem scapare: vom ramine o tara multumita ca e democratica si disperata ca e corupta.

As vrea sa pot spune ca inteleg frica de legea 18, dar nu pot. Generatia celor care eram copii la revolutie nu are acest pitic pe creier. Dar avem altii. Am experimentat de adolescenti spectacolul unei societati neputincioase, in timp ce imbogatirea oficialilor de pe urma functiei este nu doar ceva banal, ci chiar un semn de reusita sociala.

Ramine trist modul in care Macovei a devenit un fel de Torquemada, fara macar ca alianta coruptilor din Parlament sa mai fie nevoita sa se agite.