Conflicte înghețate și componenta hibrida a războiului energetic al Rusiei

De ce acest articol? Foarte mulți cititori încă judecă situația industriei energetice românești ca acum 15 ani, ghidându-se după idei în care și eu cred. Problema este că războiul hibrid dus de Rusia are o componenta energetică pe care puțini o văd. Așa că mă văd pus în situația de a rescrie o analiză care a fost tratată în câteva articole de specialitate, comunicări știintifice și în cartea mea „România – Energie și Geopolitică”.

Dâra de sânge din jurul Mării Negre

Destrămarea Uniunii Sovietice a însemnat exacerbarea conflictelor din Transnistria moldovenească și din Nagorno Karabakh. Ambele au trei caracteristici comune: sunt secesioniste, trupe rusești sunt prezente în teritoriile respective cu rol de „pacificare și oferind garanții de securitate” și conflictele oricând pot reizbucni.

Începând cu 2008 Federația Rusă a amorsat mai multe conflicte latente în imediata vecinătate a Mării Negre, ulterior înghețându-le. Georgia la granița cu Federația Rusă are două teritorii secesioniste, Osetia de Sud și Abhazia. În 2014 a urmat conflictul din Dombas, în Ucraina, din care a rezultat două republici secesioniste și anexarea Peninsulei Crimeia de către Federația Rusă.

Dacă ne referim la zona extinsă a Mării Negre, conflictul sirian, în care Rusia este prezentă, este în curs de desfășurare și ar putea avea aceleași caracteristici într-un viitor apropiat.

Pe lângă secesionism, pacea relativă, latența reînceperii ostilităților și prezența de trupe armate ruse, asumate sau nu, mai putem adăuga încă un factor comun: în apropierea acestora există resurse energetice sau trasee energetice necontrolate (încă) de Federația Rusă.

De asemenea mai putem deduce un pattern al acțiunii rusești: acoperirea mediatică a teritoriului de către media prorusești, coruperea autorităților și preluarea puterii de către forțe politice prorusesti, achiziționarea de companii energetice sau din industria strategică și (uneori) folosirea locală de forțe armate de proveniență rusească dar fără însemne.

Cine nu citește, plătește!

Aceste acțiuni sunt teoretizate și descrise în documentele oficiale ale Federației Ruse.

Toate strategiile rusești au în vedere acapararea de

1. Teritorii
2. Putere economică
3. Putere militarî
4. Putere informațională

Să începem cu Mesianismul Rus: „Ideea a apărut prima oară în scrisoarea compusă în 1510 de călugarul Filotfei din Pskov, destinată marelui cneaz Vasilii al III-lea, în care scria: „Două Rome au căzut. A treia rezistă. Și nu va mai exista o a patra. Niciuna nu va lua locul țăranului nostru creștin”. După cum se vede, Filofei identifică explicit a Treia Romă cu Rusia, nu cu Moscova.” 1

În perioada Uniunii Sovietice, politica imperialistă rusă este continuată sub forma „politicii de eliberare sovietice”, toate țările alipite Uniunii nefiind cotropite ci „eliberate”. Căderea URSS a dus la o perioadă de degringoladă în politica internă și externă a nou înființatei Federații Ruse, până la venirea la putere a lui Vladimir Putin în 1999. Dacă în primul mandat Putin s-a axat pe o cooperare pragmatică cu occidentul, începând cu 2004 politica sa externă a evoluat de la una defensivă la una ofensivă care s-a bazat pe cațiva piloni:

Menținerea Rusiei pe poziția de superputere nucleară prin menținerea parității focoaselor cu Statele Unite, paritatea armelor convenționale neputând fi menținută din cauza problemelor economice de aici a rezultat menținerea statutului de mare putereceea ce a dus la mărirea regiunii de hegemonie prin încheierea de noi tratate economice sau militare (CSI, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă – OTSC, Uniunea Euroasiatică) care s-a transformat în superioritate militară în regiune.2

Clivajul actual începe de la întrebarea: „Ce înseamnă 1991?” Această întrebare are două puncte de vedere complet diferite: “Doctrina Putin” ne spune că este “cea mai mare catastrofă geopolitică”, pe când occidentul afirmă că este “o eliberare a țărilor estice de comunism și de dominația rusească, a fost un faliment al sistemului economic socialist.” Din acest punct al istoriei se despart apele.

Începând cu 2017 Rusia are în derulare „Planul de Stat pentru Armamente pe perioada până în anul 2027”³ (GVP 2027- Государственная программа вооружения) care definește politica militară a Rusiei în patru componente esențiale:

1. “Realizarea de alianțe cu alte puteri militare, împreună cu care să poată devansa ca putere SUA. Aliatul principal, în mod evident, este China, care este în plină competiție economică cu SUA, dar care are și o armată numeroasă și foarte bine dotată; (…)
2. Realizarea de armamente cu performanțe superioare celor existente în NATO și SUA, pentru depășirea handicapului numeric;
3. Crearea de baze militare în state în care desfășoară activități economice și cărora le livrează tehnică și armament;
4. Militarizarea zonei arctice și crearea de baze militare și forțe militare permanente în zonă;

(…) Fiecare putere care deține sau revendică o zonă importantă de pe glob, are nevoie, în mod imperios, să o securizeze. Rusia, ca să își securizeze teritoriul său și zona arctică, are nevoie de o zonă de securitate adiacentă care să cuprindă toată emisfera nordică. Aceasta presupune trei aspecte:

1. Să elimine SUA din această zonă sau să le reducă la o prezență simbolică, lucru greu de realizat;
2. Să realizeze o prezență militară permanentă, de amploare, în Marea Mediterană, zona arctică și nordul Oceanului Atlantic, cu dezvoltare ulterioară spre sudul Oceanului Atlantic, pentru a face joncțiunea cu Antarctica, precum și în Nordul Oceanului Pacific, cu dezvoltare ulterioară, în înțelegere cu China, pentru a face joncțiunea cu Antarctica, prin zona Australia-Noua Zeelandă;
3. Să determine China să nu aibă revendicări în emisfera nordică (lucru realizat), cel puțin pentru o perioadă de timp care să îi ofere Rusiei o poziționare favorabilă.

(…) Parametrii care stau la baza creării armamentelor și tehnicii care constituie vectori strategici sau cum i-am denumit inițial, vectorii puterii militare, sunt:

1. Putere mare de lovire și capacitate mare de distrugere;
2. Rază mare de acțiune, ceea ce înseamnă:

a. Viteză mare de deplasare (în actualitate, aceasta însemnând viteză hipersonică);

b. Combustibili performanți (de regulă, cel nuclear);

c. Traiectorii (itinerarii), extrem de precis și eficient optimizate

3. Precizie maximă de lovire (de ordinul câtorva metri);
4. Vulnerabilitate care să tindă spre zero (viteza hipersonică și tehnologiile stealth fiind unele dintre elementele de bază);
5. Platforme de lansare aflate în afara razei de acțiune a inamicului.”

În 2013, Generalul rus Valerii Gherasimov, Șeful Statului Major General al Armatei Ruse, lansează într-un articol, o teorie despre un nou tip de război. Aceasta este dezvoltată și se transformă în „Doctina Gherasimov” în 2017, care poate fi rezumată: „În cazul conflictelor actuale a crescut rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice, care au depășit în multe cazuri puterea și eficiența armelor, acestea devenind irelevante în realitatea modernă: uitilizarea componentelor informaționale și cibernetice, a forțelor speciale, a opoziției interne, a acțiunilor de dezinformare, a acțiunillor subversive a coloanei a V-a. (…) Noile conflicte vor fi asimetrice și mai puțin costisitoare, (…) astăzi combinarea dintre metodele tradiționale și „hibride a devenit o caracteristică a oricărui conflict armat”.⁴

Acestea vin în completarea Strategiei Energetice rusești.

Trebuie sa amintim de câte ori se poate: la începutul anului 2012 Rusia și-a refăcut propria strategie energetică. În noua strategie elaborată sub conducerea lui Vladimir Putin sunt creionate cele mai importante căi de acțiune⁵:

1. țările Uniunii Europene să devină cât mai dependente de gazul rusesc,
2. Federația Rusă să facă investiții gigant în conducte,
3. mărirea capacităților de transport din țările fostei URSS: Turkmenistan, Kazakstan, Uzbekistan și Azerbaijan către Occident, deci mărirea monopolului rusesc,
4. crearea de firme intermediare în țările occidentale care să se ocupe de importurile de gaze,
5. asocierea Gazprom cu “vechii parteneri de afaceri” ai acestuia în diverse firme,
6. intrarea în acționariatul a cât mai multor firme de producție și distribuție de gaze sau producători de material rulant pentru industria extracției și transportului de gaze din occident,
7. achiziționarea companiilor naționale de transport și distribuție de gaze din cât mai multe țări europene,
8. achiziționarea sau asocierea cu cât mai multe firme de infrastructură din țările europene (comunicații, transport feroviar, etc) la schimb cu un preț mai mic al gazelor.

Așa graita teoria!

În construcția unei strategii energetice europene (sau naționale) trebuie să cunoaștem strategiile energetice ale țărilor UE și trebuie să ținem cont de minimum doi factori: gradul de dependență față de resursele energetice rusești și procentul fiecărei țări din totalul exportului rusesc de resurse. Acești doi factori dau importanța acordată fiecărei țări de Federația Rusă, precum și riscurile acestora la care se expun. Rusia este un stat care generează insecuritate în orice situație. Comportamentul său în relaționarea cu alte state este diferențiat în funcție de mărimea teritoriului acestuia, de mărimea economiei acestuia, de capacitatea de apărare armată și de interesele economice pe care Rusia le are în legătură cu statul respectiv și funcție de istoria comună. Astăzi este conturat „cleștele energetic rusesc”, reprezentat de coridorul nordic de transport „North Stream” și de coridorul sudic reprezentat de „Blue Stream” în stare de funcționare și „South Stream” transformat în Turk Stream, cu finalizare în 2020. Această stare de fapt face ca în privința gazelor naturale, Rusia să-și păstreze și să-și întărească monopolul. La acest „clește”, adăugăn conflictul sirian ce nu este altceva decât un mijloc de blocare a unui potențial coridor de transport dintre Iran, Iraq, Qatar, prin Turcia către Europa.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro