Corespondenta de la Berlin: Werner Herzog – "Festivalurile sunt supraapreciate"; Religia e alcoolul popoarelor; Vinovatia germana huiduita la scena deschisa; Tudor Caranfil VIDEO despre Berlinala

Ei da, s-a intamplat azi: „Eu cand vreau sa fluier, fluier” de Florin Serban a fost detronat din fruntea topului alcatuit de revista „Screen Daily”. Locomotiva clasamentului Competitiei Oficiale alcatuit de critici a devenit un film sub nivelul „Fluierului…”, dar complet diferit: mult mai lung (124 minute), cu actiunea plasata nu intr-un spatiu inchis ci in peisajele nesfarsite din Insula Chukotka, cu planuri lungi in care privirea iti ingheata (nu si rabdarea, insa) si cu o poveste ce putea fi rezumata intr-o ora.

Parca de la niciun film nu s-a iesit atat ca de la proiectia de presa a acestui „Kak Ya Provel Etim Letom”/”Cum mi-am petrecut sfarsitul verii” de Alexei Popogrebski. Si totusi, povestea lunga in doar doua personaje (doi meteorologi care lucreaza la o statie izolata de pe insula, unul afla ca celuilalt i-a murit familia si nu stie cum sa-i comunice colegului) i-a impresionat pe criticii care dau cotatii in „Screen Daily”.

Ne-am bucurat ca filmul lui Florin Serban e apreciat de critici, dar adevarul e ca asta nu inseamna nimic. S-a intamplat de multe ori in anii trecuti ca un film pe care criticii l-au luat in brate sa nu se regaseasca deloc in palmares. Iar de la un juriu unde Werner Herzog taie si spanzura chiar ca nu stii la ce te poti astepta. Aceeasi revista „Screen Daily” are o rubrica zilnica intitulata „Din intelepciunea lui Werner”, in cadrul careia publica cate o perla a presedintelui juriului Competitiei Oficiale pe zi. Iata cateva:

• Cred ca festivalurile sunt supraapreciate. De fapt, ele nu inseamna nimic si ma refer la toate, fie ca sunt Cannes, Venetia, Berlin sau Ouagadougou.

• Ca sa fiu sincer, acordarea premiilor mi se pare o sarcina delicata. E mai potrivita pentru concursurile canine.

• Am vazut doar doua filme in 2009 si ambele mi s-au parut atat de ingrozitoare incat mai bine nu le spun titlurile.

• Sunt sanatos din punct de vedere clinic. Cred ca sunt mai sanatos decat toata industria americana de film.

Nu ne ramane decat sa ne tinem rasuflarea…

Jay Weissberg, de la revista „Variety”, care a avut o cronica foarte buna la filmul lui Florin Serban in urma cu cateva zile, a declarat azi pentru HotNews.ro ca din tot ce a vazut in Competitia Oficiala nimic nu l-a ravasit cu adevarat, desi per ansamblu nivelul a fost mai bun ca in anii precedenti si cateva filme au fost foarte bune.

Cu Tudor Caranfil am stat putin de vorba la etajul presei din Hotelul Hyatt. L-am rugat sa imi vorbeasca pe scurt despre filmele care i-au placut in acest an. Dupa cum veti vedea, veteranului criticilor romani la Berlinala nu-i place sa compare editiile una cu alta.

Un fel de „Up in the Air” bosniac

Azi am vazut un film cu sanse la palmares – al doilea lungmetraj al cineastei bosniace Jasmila Zbanic, care in 2006 a luat Ursul de Aur cu „Grbavica” (iar inainte de asta a impartit cu Cristian Mungiu si cu alti est-europeni filmul-omnibus „Lost and Found”.). Cu „Na putu”/ On the Path”, ea nu mai foloseste razboiul din fosta Iugoslavie decat ca baza pentru dramele eroilor, in schimb vine cu o poveste interesanta (am inteles ca si foarte actuala) despre orientarea bosniacilor spre o forma habotnica de religiozitate – efect al pustiiri lasate de razboi.

„Na putu” e un film curat si onest, condus cu siguranta de regizoarea-scenarist care stie pana unde sa apese acceleratia si cand sa se retraga pentru a nu da in melodrama. Eroina e o tanara bosniaca (croata Zrinka Cvitesic i-a fost colega lui Dragos Bucur la „Shooting Stars”) care e stewardesa, in timp ce sotul e controlor de trafic. Singura problema a acestor tineri cosmopoliti, care par la 1000 de ani distanta de ideea de razboi, nu e decat copilul pe care se straduiesc sa-l aiba, insa in momentul cand sotul e prins band in timpul serviciului, cuplul incepe sa se destrame.

Sotul da intamplator peste un fost camarad de razboi care a devenit musulman Wahhabi, descoperind in religie sprijinul pe care il cauta. Nu mai bea alcool, incepe sa mearga la moschee, crede ca sotia n-a ramas gravida pentru ca Allah n-a binecuvantat casatoria lor incheiata doar la primarie samd. De fapt, schimba alcoolul pe un alt drog.

Subiectul e delicat, dar cineasta se apropie cu buna credinta, dupa ce s-a documentat – am inteles- destul de mult. Fiecare replica e gandita atent, fiecare situatie are logica si masura. Cuplul se destrama sub ochii nostri, din fraze, din gesturi, din jumatati de idei – desi cei doi continua sa se iubeasca. „Na putu” nu e o capodopera, nu e mai neobisnuit decat „Eu cand vreau sa fluier, fluier”, dar pleaca de la punctul A si se opreste la punctul B dupa un traseu curat, in care demonstratia meticuloasa a fost contrasa pana la strictul necesar. Faptul ca spectatorul nu o simte pe regizoare de o parte sau de alta a baricadei favorizeaza dezbaterea pe marginea filmului si a situatiei evocate de acesta.

Un nou film german despre Holocaust, huiduit de jurnalisti

Nu aceleasi lucruri frumoase se pot spune despre un alt film vazut azi, „Jud Süss – Film ohne Gewissen”/”Jew Süss – Rise and Fall” de Oskar Roehler. Filmul mi-a adus aminte de controversa din jurul filmului lui Constantin Popescu, „Portretul luptatorului la tinerete” (despre care am citit pe varianta online a lui „Der Spiegel” o relatare care prezenta faptele fara comentarii adiacente.). Ce legatura e intre cele doua filme? Am senzatia ca excesul de vinovatie e la fel de nociv ca greseala in sine. Filmul lui Oskar Roehler apartine valului de filme germane din ultimii ani care reiau tema Holocaustului din alta perspectiva decat cea „consacrata” (vezi „The Reader”, „Sophie Scholl – Die letzten Tage”, „Valkyrie”, „Die Fälscher” s.a.). Dar demersul lui Roehler e atat de lipsit de valoare artistica si e atat de propagandistic incat face mai degraba un deserviciu poporului sau. E primul film din Competitia Oficiala huiduit si fluierat la aceasta a 60-a editie.

Subiectul lui, inspirat din evenimente reale, e urmatorul: in 1939, actorul (arian) Ferdinand Marian e convins/fortat de Joseph Goebbels sa joace rolul evreului Joseph Süss Oppenheimer (personaj real din secolul al XVIII-lea, cunoscut ca Jud Süss) intr-un film bazat pe romanul lui Lion Feuchtwanger. Gandit ca film de propaganda antisemita dar cu calitati artistice, filmul regizat de Veit Harlan va fi prezentat cu succes la Festivalul de la Venetia si laudat, se pare, chiar de Michelangelo Antonioni (pe atunci jurnalist).

Ferdinand Marian face pactul cu diavolul: filmul si propaganda il transforma intr-o vedeta, aducandu-i femeile si privilegiile pe tava, dar nu incearca sa-si salveze sotia sau prietenul aruncati in lagar, iar o data cu sfarsitul razboiului ia sfarsit si gloria lui. Nu mi-e clar acum pe cine au fluierat jurnalistii: pe Oskar Roehler sau pe Dieter Kosslick, directorul Berlinalei, care a acceptat compromisul artistic al introducerii acestui film in Competitia Oficiala numai pe baza subiectului. Un film in genul lui „The Dirty Dozen” ar fi fost mai sincer in locul acestui „Mefisto” la mana a zecea, cu trimiteri (sunt spusele regizorului) la o tragedie greaca, de fapt, un film pe cat de gol de idei si de valoare artistica pe cat de mult isi propune sa fie un film major despre puterea politica, constiinta, artistii si industria filmului in al doilea razboi mondial.

Scenele de la Festivalul de la Venetia si trimiterea la Michelangelo Antonioni nu suna in context decat ca o invitatie adresata Occidentului de a imparti placinta otravita a vinovatiei, dar cui ii mai pasa de asta cand spectatorul deja picoteste?

Vedete noastre si vedetele tuturor

Ieri a avut loc premiera filmului „Bibliothèque Pascal”, despre care am scris deja in corespondentele trecute. Vreau numai sa spun ca sala a fost arhiplina si ca din partea actorilor romani au venit la Berlin Oana Pellea, Razvan Vasilescu si Ion Sapdaru. La sfarsitul proiectiei a avut loc un Q &A cu regizorul Szabolcs Hajdu, protagonista Orsolya Török-Illyés si directorul de imagine András Nagy dar, cum se vorbea in maghiara si se traducea in germana, jurnalistii romani au plecat care cum au putut.

Seara asta are loc proiectia de gala, in onoarea Hannei Schygulla, a filmului lui Reiner Werner Fassbinder, „Lili Marleen”. Actrita primeste un premiu pentru intrega cariera din partea Festivalului de la Berlin. Maine e asteptat un buchet de vedete, cu ocazia proiectiei musicalului „Nine” de Rob Marshall. Filmul e un fiasco, s-a vazut si la Globurile de Aur sau la nominalizarile la Oscaruri, dar are o distributie impresionanta, din care sunt asteptate Sophia Loren, Penélope Cruz, Nicole Kidman, Marion Cotillard, Judi Dench, Daniel Daz-Lewis. Sa nu uitam ca in 2002 precedentul film al lui Marshall, „Chicago”, a fost prezentat la Berlin inaintea succesului de la Oscaruri.