Criza climatismului – Un interviu cu profesorul Mike Hulme, Universitatea Cambridge
CC: Am început să vă citesc ultima carte, Climate Change Isn’t Everything: Liberating Climate Politics from Alarmism, ca un ecou sau o imagine în oglindă a cărții lui Naomi Klein This Changes Everything: Capitalism Versus the Climate (2014). Dar apoi, mi-am dat seama că, potrivit dumneavoastră, schimbarea climei implică mult mai multe lucruri decât capitalismul, lucruri a căror uitare sau ignorare are consecințe.
Primul aspect care mi-a atras atenția a fost rolul reducționismului climatic, o noțiune pe care ați definit-o încă din 2011 și care este prezentă în mai multe pagini ale cărții dumneavoastră. (Am folosit cu moderație acest concept în câteva dintre articolele mele publicate pe această platformă între 2017 – 2022). Cum s-a format inițial acest reducționism și cum a evoluat el din 2011 până în prezent?
MH: Pe baza condițiilor de mediu predominante, societățile din trecut au dezvoltat adesea explicații ‘reconfortante’ – și, prin urmare, justificări ‘evidente’ – pentru superioritatea anumitor rase, culturi și economii imperiale. Vedem acest model de gândire în culturile clasice grecești și romane, dar și în societățile iluministe din Europa de Vest și, mai târziu, din Statele Unite. Aceasta este ideologia determinismului de mediu, pe care istoricii au discreditat-o în mare parte până în ultimele decenii ale secolului al XX-lea. Cu toate acestea, pe măsură ce secolul se apropia de sfârșit, o nouă formă de determinism de mediu a început să câștige teren, iar eu am numit-o ‘reducționism climatic’. Reducționismul climatic afirmă că, deoarece clima viitoare este considerată previzibilă – de exemplu, prin intermediul modelărilor sistemului terestru -, atunci viitorul uman în ansamblu poate fi prezis. Există multe alte dimensiuni care afectează viitorul uman și ecologic și care sunt imprevizibile în mod inerent – de exemplu, tehnologia, războaiele, pandemiile, dezvoltarea economică, schimbările în valorile religioase sau culturale. Însă reducționiștii climatici ridică o climă ‘previzibilă’ la rangul de motor principal al schimbării și, prin urmare, viitorul poate fi aparent cunoscut. Pentru reducționiștii climatici, viitorul devine ‘climatizat’.
Cartea dumneavoastră se ocupă în principal de conceptul de climatism, definit de-a lungul unei linii de evoluție care merge de la climă la schimbarea climei, la climatizare și în final la climatism. Ați avut grijă să vă diferențiați abordarea de cea a lui Steve Goreham (Climatism!: Science, Common Sense, and the 21st Century’s Hottest Topic, 2010), care susține că climatismul este ideologia care „promovează credința conform căreia emisiile antropogene de gaze cu efect de seră distrug clima Pământului.” Adică, ar fi vorba doar de un alt -ism negativ, precum „rasism, sexism, șovinism sau terorism”. Care sunt argumentele dumneavoastră pentru definiția climatismului?
Ideologiile pot fi privite ca un set structurat de credințe care interpretează lumile sociale și politice și care sunt folosite pentru a ghida acțiunea umană în aceste lumi.
Reducționismul climatic este procesul prin care un număr tot mai mare de probleme de interes public și politic ajung să fie interpretate ca fiind determinate de schimbarea climei. Climatismul devine astfel ideologia – credința stabilită – conform căreia explicația dominantă a tuturor fenomenelor sociale, economice și ecologice este o schimbare a climei cauzată de om. Climatismul încadrează problemele politice, socio-ecologice și etice complexe cu care se confruntă lumea de astăzi în primul rând în termenii unei schimbări climatice, de exemplu, că schimbarea climei a cauzat recâștigarea puterii de către talibani în Afganistan sau că schimbarea climei se află în spatele războiului din Gaza. Se crede că schimbarea climei înrăutățește orice problemă și astfel ‘oprirea schimbării climei’ devine mantra care pretinde că orice problemă va fi îmbunătățită.
Cred că această ideologie a climatismului prezintă pericole semnificative pentru justiția socială, libertatea politică și prosperitatea viitoare.
Într-o lucrare publicată în 2022 – The Green Church of Climatism (Biserica Verde a Climatismului) – am argumentat că „Climatismul are atributele unei noi religii seculare, una în care natura a devenit noul Dumnezeu, iar schimbările climatice vor deveni noua Apocalipsă.” Încorporează climatismul ca ideologie principii religioase?
Climatismul este diferit de o religie prin faptul că nu face apel la o ființă sau ființe transcendente care să dea sens sau direcție acțiunilor umane în lume. Dar, ca fenomen socio-cultural, poate că are unele asemănări cu anumite stiluri de religie. Oferă o narațiune totalizantă pentru materialiști, care pare să explice totul. Iar pentru unii, apărarea climatismului devine singurul scop motivațional în viața lor. Unii credincioși religioși pot fi foarte dogmatici în convingerile lor (deși acest lucru nu este cu siguranță valabil pentru toți; dogmatismul este o caracteristică umană mai largă, nu una specific religioasă). Există cu siguranță mulți climatiști care ajung să fie foarte dogmatici în convingerile lor, devin rezistenți la contestarea opiniilor lor, chiar destul de furioși atunci când li se prezintă dovezi contrare. Există o carte foarte bună scrisă de Thomas R. Dunlap, intitulată „Faith in Nature: Environmentalism as Religious Quest” (Seattle: University of Washington Press, 2004), care explorează această tendință mai în profunzime.
Capitolul 5 – „De ce este climatismul periculos?” descrie câteva motive importante pentru care ar trebui să evităm această abordare ideologică a schimbării climei. Puteți să le explicați/exemplificați pentru cititorii noștri?
Unele dintre pericolele climatismului pot fi urmărite până la convingerea climatiștilor că oprirea schimbării climei este proiectul politic care le învinge pe toate celelalte – că scopul justifică mijloacele – și că acest obiectiv trebuie atins într-un interval de timp care se reduce rapid. În cartea mea, subliniez pericolele promovării unor explicații climatice monocauzale pentru multe dintre dezastrele ecologice și politice ale lumii. De exemplu, uraganele pot provoca adesea niveluri extreme de daune și pierderi de vieți omenești. Dar uraganele sunt fenomene naturale și, chiar dacă schimbarea climei cauzată de om contribuie la creșterea lor, există multe lucruri care pot fi făcute pentru a preveni sau a limita transformarea unui uragan într-un dezastru major: îmbunătățirea previziunilor privind uraganele; construirea de adăposturi împotriva furtunilor; îmbunătățirea digurilor de protecție; planuri de evacuare mai rapidă și mai incluzivă din punct de vedere social; etc. Singurul lucru care nu va ajuta – cel puțin nu pentru o generație întreagă sau mai mult – este ca specialiștii în climă să spună că lumea trebuie să își reducă emisiile de gaze cu efect de seră. Acest lucru nu va avea niciun beneficiu material asupra riscului de uragane timp de multe, multe decenii de acum înainte, pur și simplu din cauza inerției sistemului climatic. Există, într-adevăr, motive întemeiate pentru a renunța la combustibilii fosili în sistemele noastre energetice, dar limitarea pagubelor provocate de uragane – și, de fapt, de multe fenomene meteorologice extreme – nu este unul dintre ele.
Subliniez, de asemenea, modul în care însușirea de către climatism a lipsei de timp („au mai rămas doar 10 ani pentru a salva planeta”) creează o serie de riscuri psihologice și politice interconectate: eco-anxietate larg răspândită, teamă și deziluzie cu privire la viitor, în special în rândul adolescenților și al tinerilor adulți; suprimarea dezbaterii deschise a societății cu privire la valorile și obiectivele concurente, transformând schimbarea climei într-o problemă post-politică; și impulsurile antiliberale și anti-democratice care decurg prea ușor dintr-o convingere zeloasă că ‘nu există alternativă’. În cele din urmă, am atras atenția asupra numeroaselor moduri în care urmărirea cu un singur scop a unor obiective politice legate de climă pot duce la rezultate perverse.
În 2021, după ce Premiul Nobel pentru Fizică a fost acordat fizicianului Syukuro Manabe, am publicat imediat un articol intitulat „Nobila Minciună și Premiul Nobel pentru Fizică 2021”. O traducere în limba engleză va apărea în noua mea carte „A voice in the wilderness – A changing climate, from fear to facts”, Cambridge Scholars Publishing, 2024. Am fost plăcut surprins să găsesc în cartea dumneavoastră un întreg capitol – „Are the Sciences Climatist? The Noble Lie and Other Misdemeanors” – despre „utilizarea corectă și utilizarea greșită a scenariilor climatice”, „evaluarea asimetrică a impactului climatic”, „integritatea științei climei” etc.[1] Care sunt cele mai scandaloase minciuni nobile pe care le-ați detectat în domeniul climatismului? Când o minciună nobilă devine ignobilă?
Climatologul Steve Schneider a vorbit despre „dubla obligație etică” cu care se confruntă oamenii de știință din domeniul climei. Aceștia trebuie să spună adevărul (științific) al investigațiilor lor, cu toate rezervele și incertitudinile. Dar, potrivit lui Schneider, ei trebuie de asemenea să vorbească și public despre riscurile și pericolele unei clime în schimbare. Pentru a se face auziți, ei ar putea alege minimalizarea acestor aspecte în comunicarea lor ca să atragă atenția asupra cazului pe care vor să-l susțină. Schneider a susținut ei că trebuie să facă ambele lucruri simultan, dar că este foarte dificil să găsească echilibrul corect.
Dubla obligație etică a lui Schneider este motivul pentru care am vorbit în carte despre ‘nobila minciună’ a lui Platon, care este propagarea cu bună știință a minciunii sau a înșelăciunii de către o elită pentru a menține armonia socială sau pentru a promova o agendă. Cu alte cuvinte, cauza morală sau politică justifică minciuna științifică. Unii filozofi, precum Philip Kitcher, au susținut că oamenii de știință ar putea fi justificați să mintă în mod deliberat sau să ascundă unele dintre incertitudinile științei, pentru a promova apărarea climei. Eu nu sunt de acord. Dacă oamenii de știință în domeniul climei și comunicatorii în domeniul climei merg pe această cale, ei tratează, de fapt, știința la fel ca orice altă formă de retorică politică și abandonează acele calități care fac știința să fie știință.
În cartea mea, dau câteva exemple despre modul în care știința climei a fost prost comunicată publicului și politicienilor, poate nu întotdeauna în mod conștient, spunând o ‘nobilă minciună’, dar aproape sigur influențată în subconștient de nevoia lor de a face schimbarea climei să pară mai înfricoșătoare decât este. Un caz bine cunoscut de compromitere a integrității științifice a avut loc în așa-numita controversă Climategate din 2009. Aceasta s-a întâmplat la fosta mea universitate – Universitatea East Anglia din Regatul Unit – când oamenii de știință din domeniul climei au ascuns în mod ilegal date climatice față de alți oameni de știință care solicitau acces la acestea pentru a-și desfășura propriile investigații științifice. Foștii mei colegi credeau că aveau dreptul să rețină datele, deoarece ceilalți oameni de știință „încercau să ne demonstreze că ne înșelăm”. Dar acest lucru încalcă un principiu central al științei, și anume că toate teoriile și argumentele științifice trebuie testate și contestate cu fermitate dacă vrem să obținem cunoștințe științifice credibile și demne de a fi împărtășite public.
În calitate de geolog și geofizician care predă schimbarea climei studenților doctoranzi, masteranzi și celor de la licență, încerc să întăresc principiul „nu poți deriva un ar trebui dintr-un este”, adesea asociat cu filosoful David Hume și cu problema sa Is – Ought. Lucrările dumneavoastră științifice (cărți și articole) reflectă ideea că nu se poate deriva logic o declarație morală sau prescriptivă (un ar trebui) doar din fapte sau observații descriptive (un este). Cu alte cuvinte, ar trebui să trasăm o linie de demarcație între datele climatice (temperaturi, variații ale nivelului mării, concentrații de gaze cu efect de seră etc.) și valorile (economice, ecologice, sociale, culturale etc.) asociate cu acestea. Știința (așa este) și politica (așa ar trebui) pot deveni uneori un amestec periculos. Sunteți de acord cu această abordare în predarea schimbărilor climatice tinerilor sau există o alternativă?
Această întrebare se află în centrul vieții politice și personale a omului: cum decidem, individual și colectiv, ce să facem? Și, bineînțeles, provocările generate de schimbarea climei fac ca această întrebare să fie importantă pentru noi toți. (Cu alte cuvinte, cu greu putem ignora această problemă). Și în legătură cu știința, în acest caz știința climei, ce rol (sau roluri) dorim să aibă aceasta în procesul nostru de luare a deciziilor? Destul de des se aude refrenul din partea celor care militează pentru climă: „Ascultați știința”, „Faceți ceea ce vă spun oamenii de știință să faceți”. Dar știința ne arată cum funcționează lumea fizică, nu ne spune cum să trăim. Pentru a decide cu cine să te căsătorești, ce hobby să urmezi, cu ce partid politic să votezi, cui să dai bani în scopuri caritabile … și nenumărate alte decizii … nu voi întreba un om de știință. Sau, cel puțin, nu aș da mai multă greutate opiniei unui om de știință decât altor oameni pe care îi cunosc, în care am încredere și pe care îi respect.
Așadar, dacă știința climei nu ne spune ce să facem în legătură cu schimbările climatice, trebuie să găsim busola (morală) care să ne ghideze în altă parte. Știința climei ar putea explica de ce crește nivelul mării, dar nu ne spune dacă ar trebui să găzduim toți refugiații care doresc să își părăsească insulele. Știința climei ar putea explica faptul că diferitele moduri de cultivare a alimentelor emit cantități diferite de gaze cu efect de seră în atmosferă; dar nu ne spune care ar trebui să fie dieta noastră. Busola noastră morală poate proveni din studiul filozofiei, din convingerile noastre religioase sau din valorile culturale pe care le-am moștenit. Și, bineînțeles, valorile altor oameni nu vor fi neapărat aceleași cu ale tale. Iar acest lucru înseamnă că totul este politic – chiar și la scara unității familiale care decide unde să meargă în vacanță (nu toată lumea va fi de acord!), la scara unei națiuni care decide dacă să implementeze o taxă pe carbon sau la scara Națiunilor Unite care decide dacă un fond pentru „pierderi și daune” climatice este necesar și corect. Știința sau, pentru a folosi tehnologia momentului, inteligența artificială, nu va rezolva aceste enigme politice. Eu cred (și aici intră în joc propriile mele convingeri religioase) că suntem ființe umane cu o demnitate înnăscută și o sensibilitate morală și, deși suntem, de asemenea, modelați de istoria noastră culturală, avem, de asemenea, liberul arbitru. _
INTERVIURILE HotNews.ro