"Criza vulcanului": O lectie despre costurile exagerarilor alarmismului

Privitor la criza generata de eruptia vulcanului islandez exista acum un consens. I-a prins pe toti nepregatiti: de la liniile aeriene, pana la autoritatile administrative, de la agentiile nationale si supranationale pana la guralivii politicieni si „oameni de stiinta”, altfel atotprezenti pe canalele mass-media cu tot felul de predictii catastrofice si solutii ecologice. Iata insa ca atunci cand a fost vorba de o criza reala, confuzia domneste.

Evantaiul criticilor modului in care a fost gestionata se intinde de la felul in care statele si agentiile europene au comunicat si s-au coordonat, pana la insusi modelul matematic folosit pentru a recomanda suspendarea unei importante parti a zborurilor europene. Ce altceva ar mai putea fi adaugat?!

Cine putea sa-si inchipuie ca scenariul in care un vulcan izbucneste si arunca nori de cenusa in spatii aeriene dens circulate ar fi meritat ceva atentie? Cine credea ca este necesara o oarecare premeditare la asemenea posibilitate? Stiam cu totii ca cea mai importanta criza care ne paste este legata de efectele incalzirii globale asupra ursilor polari si a pasarilor calatoare.

Si ca principalele exercitii de managementul crizei se refera la ecologizarea vietii sexuale sau reciclarea pungilor de plastic in vederea stabilizarii in eternitate a temperaturii pe glob. Realitatea ne surprinde cu un soc neplacut. Daca ne va si readuce cu picioarele pe pamant, ramane de vazut.

Toata povestea are un efect de turnesol. Retrospectiv privind, pare acum ca ar fi fost poate mai intelept, ca, de pilda, in locul show-ului summit-ului global de la Copenhaga de anul trecut sa fi avut loc o conferinta de lucru mai modesta, dar pragmatica, prin care reprezentatii statelor europne si ai principalelor linii aeriene sa analizeze capacitatea lor colectiva de management al crizelor. Pe lista potentialelor scenarii in discutie, poate ar fi putut fi si eruptia unui vulcan. In fine, era doar un exemplu. Problema de prioritati.

Nici nu vrem sa ne mai gandim ce ar mai putea fi, dar nu este pe lista respectiva de pericole si catastrofe! Situatii ce raman neanalizate si fara o minima acoperire la nivel de logistica a crizei. Oricum nu este problema noastra. Problema noastra este sa „salvam planeta”. In nici un caz sa gandim strategic ca apoi sa ne alocam resurele de atentie, energie si financiare conform unei ierarhii realiste a pericolelor, organizata dupa criterii nu propagandistice ci rationale.

Si astfel revenim, vrem – nu vrem, la o discute mai veche ce merita reluata in acest context, cu riscul de a irita din nou prietenii ecologisti: perceptia si administrarea riscurilor colective.

Risc colectiv si irationalitate individuala

Cum poate fi explicat paradoxul ca presa dintr-un oras ca Bucurestiul dedica incomparabil mai mult spatiu alarmismului climatologic global decat problemei vulnerabilitatii seismice a orasului? Din perspectiva locala, prima este o chestiune privitor la care nu se poate face mare lucru. A doua este o problema la care ar putea contribui constructiv, fie si numai prin mentinerea vie a temei consolidarilor si standardelor de constructie anti-seismice sau a educarii compartamentului public pentru situatii de dezastru.

Cum se explica faptul ca birocratul european este atat de preocupat de fanteziile protocolului de la Kyoto cand, dupa toate calculele, in doar o suta si ceva de ani natiunea sa va colapsa ca entitate economica si sociala, pur si simplu datorita trendului demografic?

Ce-l face pe californianul hollywoodian care stie foarte bine ca traieste pe o falie seismica ce poate declansa un cutremur devastator in orice clipa, sa fie obsedat de o ipotetica incalzire globala si sa produca propaganda cinematografica incalzirista in serie? Asta in vreme ce trece cu vederea cu atat usuratate faptul ca probabilitatea ca el si familia sa fie striviti intre daramaturi este infinit mai mare?

Si exemplele pot continua pentru ca lista cazurilor de irationalitate in identificarea riscurilor si pericolelor este de mult subiect de studiu in mai multe discipline. Iar alarmismul climatologic este probabil cel mai cercetat caz: Ce ne face pe toti sa dam atata atentie alarmelor si exagerarilor privind clima cand stim bine ca probablitatile de risc real sunt in alta parte?

Constructia sociala a ierarhiei riscurilor

Este clar ca raportat la gradul real de pericol pentru umanitate pe care incalzirea globala il reprezinta, altele ar trebui sa fie prioritatile unei societati care abordeaza in mod rational si socialmente util spectrul amenintarilor globale. Aceasta pentru ca intr-o lume a resurselor de timp si efort limitate, orice exagerare in supra-estimarea unei amenintari este in acelasi timp o pierdere de resurse si energie in adresarea altor amenintari mai importante de la care atentia a fost deturnata.

Azi, valoarea adaugata de un nou raport sau a unui nou activist in domeniul incalzirii globale este in cel mai bun caz zero. Vedem acum ca valoarea adaugata de un nou studiu al scenariului in care un vulcan arunca nori de cenusa in spatii aeriene dens circulate are o valoare imediata si palpabila. Si totusi continuam sa fim inundati zilnic de maculatura ecologista constisitoare. De ce? Cum se explica selectia ce ne pare atat de irationala a acestori temeri?

Raspunsul puncteaza in mai multe directii, dar toate par a fi puternic legate de tensiunea dintre rationalitatea individuala si cea sociala. Pana la urma, fiecare individ are optiunea sa aleaga catastrofa favorita si riscul favorit. Intr-o lume libera si prospera ne alegem atat visele cat si cosmarurile. Dar asa cum Mary Douglas si Arraon Wildawski au aratat inca din 1982 in cartea lor “Risc si Cultura”, perceptia amenintarilor si riscurilor este mai mult decat un act individual: ea este in buna masura determinata culturalmente si socialmente.

Din multimea de catastrofe, pericole si riscuri posibile doar unele ajung sa fie socialmente selectate si sa devina preeminente, obsedand grupuri sociale sau societati intregi. Uneori temerile sunt indreptatite. Alteori insa ele sunt greu de justificat rational. De la spaima de vrajitoare la cea de energii negative, de la iminenta apocalipsei la iminenta racirii globale, fiecare societate sau grup social poate dezvolta obsesii colective greu de explicat prin logica rationalitatii individuale.

Politizare si mass media

Cum am ajuns ca dintre toate spaimele sa fim fixati pe cea a incalzirii globale si nu pe alta ? Raspunsul, scrie regretatul Julian Simon, sta in buna masura in politizarea temei si transformarea ei cu ajutorul mass media intr-o sursa continua de propaganda latenta si manifesta. Obiectivul este de a intretine o starea de excitare continua printr-un dozaj aproape zilnic de previziuni catastrofice, imagini ce manipuleaza emotiile si eludeaza ratiunea si bineinteles, prin supralicitari socante.

Si aceasta trebuie recunoscuta drept o mare realizare strategica a cartelului creat intre politicieni si lobby-ului incalzirii globale. Prin aceasta au creat nu numai un fenomen de masa ci si un imens mecanism social de alocare distorsionata a preocuparilor, energiilor si eforturilor colective.

Alarmismul, recunoaste un senator american, a devenit o afacere foarte lucrativa. Miliarde de dolari sunt circulate in manufacturarea si difuzarea de pseudo-rapoarte, stiri, predictii si analize ce bombardeaza zilnic publicul si alimenteaza un sentiment cronic de criza.

Pe scurt, in analiza alarmismului climatologic ideea nu este daca preocuparea privind starea mediului este justificata sau nu. Este. Problema reala are doua fatete : (1) ce este de facut in fata faptului ca aceasta preocupare este parazitata si speculata financiar si politic de grupari bine organizate in acest sens si (2) care e limita dincolo de care aceasta preocupare devine un caz de patologie sociala.

In loc de concluzii

Douglas si Wildawski au dreptate cand atrag atentia asupra rolului factorului irationalitate si conjunctural in constructia sociala a ierarhiei riscurilor sociale precum si asupra tensiuniii ce exista intre rationalitatea indviduala si cea sociala. Pe de alta parte, evenimente precum cele legate de eruptia vulcanului islandez ne readuc din cand in cand la realitate.

Problema este simpla. O societate, fie ea si foarte prospera, nu are resurse financiare, de timp, energie si atentie nelimitate. Aceste resurse trebuie distribuite in functie de prioritati. Concentrarea pe pseudo–prioritati costa. Fiecare resursa canalizata catre industria alarmismului ecologic (cu pletora sa de jurnalisti, activisti, politicieni si oameni de stiinta) este o resursa ce va fi deturnata de la studierea (sau pregatirea pentru gestionarea) unui incident de tipul celui prin care tocmai trecem.

Nimeni nu spune ca daca o societate decide sa sponsorizeze toate alarmismele posibile si imposibile – de la cel climatic la cel vulcanologic – sa nu o faca. Tot ceea ce trebuie retinut insa este ca alarmismul, de orice fel, costa. Vrem, nu vrem, realitatea ne impune o ierarhie a problemelor si un buget limitat. Exagerarea unor pericole si implicita deturnare a atentiei si resurselor catre probleme secundare sau pseudo-probleme, are costuri mult mai profunde, subtile si grele decat anticipam de obicei.