Cronica de film: "Cea mai fericita fata din lume"

Dupa mai multe premii dintr-o serie deschisa de Premiul CICAE, obtinut la Berlin, lungmetrajul de debut al lui Radu Jude intra pe ecranele romanesti in 15 mai, dupa ce, cu doua zile mai devreme, va fi fost prezentat in cadrul Festivalului Filmului European. Filmul are si un site inedit pentru peisajul autohton, http://www.ceamaifericitafatadinlume.ro./, unde sunteti invitati sa va dati cu parerea despre cum arata, ce fel de baieti iubeste sau ce copilarie a avut cea mai fericita fata din lume, pana cand, maine, veti afla si cine este ea (daca n-ati facut-o deja la Festivalul B-EST.).

„Ma numesc Delia Cristina Fratila si sunt cea mai fericita fata din lume”, repeta insa, pana la satietate, eroina filmului, interpretata remarcabil de debutanta Andreea Bosneag. Delia e o adolescenta plinuta care, imbracata ca o fetita asa cum e, ar parea mai mica decat alte fete de varsta ei. (N-ar fi greu sa ti-o imaginezi in chip de pioniera.).

Radu Jude, care a scris scenariul impreuna cu Augustina Stanciu, a plasat insa actiunea in zilele noastre, in plin avant al capitalismului est-european. Delia a castigat o masina de fabricatie locala la un concurs organizat de o firma de racoritoare.

Castigul a fost facil, semn ca fata are noroc: a trimis numai trei etichete. Dar problemele abia acum incep si nimeni nu se bucura de acest eveniment fericit.

Delia vine din provincie cu parintii (Violeta Haret Popa si Vasile Muraru) la Bucuresti, pentru a filma spotul publicitar. Filmul ii preia din timpul calatoriei cu Dacia harbuita a familiei, intr-o dimineata unei zile care se anunta incinsa si la propriu, si la figurat.

Delia si mama isi pun in toaleta unei benzinarii hainele de oras, in vreme ce tatal se da cu spray peste axilele gata transpirate, chiar in parcare. Printre cei trei circula un soi de tensiune difuza. Delia e artagoasa, parintii incearca s-o puna la punct, dar cu impaciuire.

O zi – atat tine felia de viata pe care filmul o decupeaza fara a urmari un climax, pe o durata de timp un pic mai lunga decat cea pe care spectatorul o simte cu aparatele sale interioare.

Singurul element „contondent” al povestii este faptul ca Delia, care in curand face 18 ani, a hotarat sa pastreze masina, in timp ce parintii vor s-o vanda ca sa aiba bani pentru o pensiune pe care s-o amenajeze in casa unei rude (care nici n-a aflat inca.).

In rest, in nota celui mai minimalist minimalism (sic), suntem martorii micilor detalii care alcatuiesc o zi de filmare a unei reclame la kilometrul 0 al Bucurestilor.

Delia isi leagana posetuta de la o macheuza blazata (regretata Luminita Stoianovici da una dintre cele mai memorabile interpretari ale filmului) la echipa de filmare al carei scop e sa termine cat mai repede treaba pana nu cade lumina.

De la mama interesat impaciuitoare pana cand, epuizata, apeleaza la arsenalul santajist de care numai o mama e in stare, pana la tatal care deja a gasit un cumparator si care atinge culmile odioseniei exclamand, la fel de patetic, „nu mai esti fata mea!”

De la un regizor neimplicat la reprezentantii firmei producatoare de suc si ai agentiei de publicitate, al caror cinism nu e egalat decat de obtuzitatea lucrurilor pe care le spun.

De la toaleta publica la tehnicienii grobieni din echipa si la porumbeii care matura razant scena.

Si peste toate aceste „statii” curge sucul indigest pe care Delia trebuie sa-l bea, ca pe otrava de la un punct incolo, la fiecare dubla, prefacandu-se „cea mai fericita fata din lume”, cand lumea ei e vai si-amar.

Nici un amanunt nu pare in plus, neimportant sau fals in momentul in care te racordezi ritmului impus de regizor. Filmul recreeaza realitatea, dar iti da impresia ca poate crea si timp.

Il simti viu aproape, mai ales in momentele in care nu se intampla nimic si fata isi plimba posetuta – cu mersul ei antologic de ratusca ambitioasa -, dintr-o parte intr-alta a Pietii Universitatii. Pentru ca Delia nu e deloc fraiera. Poate nu stie clar ce vrea, dar stie exact ce nu vrea.

Radu Jude declara in caietul de presa ca nu-i este foarte clar despre ce trateaza filmul sau, iar la Berlin le-a spus spectatorilor ca filmul ar putea avea macar un merit: peste ani va fi un document despre cum arata Piata Universitatii in 2008.

N-ar fi putin lucru si nici n-ar fi imposibil. Dar „Cea mai fericita fata din lume”, asa lipsit de importanta cum poate parea, e un ecorseu al relatiilor viciate dintre parinti si copii intr-o neclara societate de consum, un tablou cinic al industriei publicitare si un omagiu autorefential adus celei de-a saptea arte.

Am mai spus-o: cele mai reusite momente mi se par insa exact cele de pauza de joc, cand se lasa dintr-o data tacerea peste Piata Universitatii si cand te simti ca intr-un film de Rohmer despre zile de vara. Aceia mi se par, paradoxal, pilonii pe care sta filmul.

Radu Jude a spus ca fac misto de el.

„Cea mai fericita fata din lume” – de Radu Jude, imaginea Marius Panduru, montajul Catalin Cristutiu, cu: Andreea Bosneag, Violeta Haret Popa, Vasile Muraru, Serban Pavlu, Andi Vasluianu, Luminita Stoianovici, Cristian Radu Nema, Bogdan Marhodin, Alexandru Georgescu, Diana Gheorghian. Premiera romaneasca – 15 mai.