Cronica de teatru: Locuri de memorie (1978 de Simona Semenič și Tomi Janežič)
În 1971 au fost devastatoarele Teze din iulie. Moment de la care orice putea fi din nou interzis în România comunistă. Nu că până atunci nu ar fi existat deja destule interdicții ori un consistent număr de semne ce anunțau că timida liberalizare din ultimii ani ai domniei lui Gheorghiu-Dej, continuată o vreme de succesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, se pregătea și ea să fie interzisă. Simptomatic cazul filmului Reconstituirea al lui Lucian Pintilie scos de pe afiș în 1970, după ce mai înainte (1966) se interzisese nevinovatul Film cu o fată fermecătoare. Regizorul Lucian Bratu și scenaristul Radu Cosașu fiind acuzați de grave confuzii ideologice.
Un act normativ din același an 1971 interzicea ascultarea posturilor de radio străine, așa că devenise mare păcat, pedepsit de legea penală, dacă îți plasai receptorul, cel mai adesea de fabricație sovietică, pe lungimile de undă nu numai ale temutei Europe Libere, ci și pe acelea ale postului de Radio Luxemburg. Acolo unde tinerii care, în virtutea noilor directive, puteau fi oricând reținuți pentru vina de a avea părul prea lung, găseau muzica celor de la Rolling Stones, de pildă. Muzică ce nu mai putea fi difuzată de Radio România.
După punerea sub obroc a spectacolului cu piesa Gluga pe ochi de la Bulandra, la același Teatru avea să fie interzis Revizorul lui Lucian Pintilie. Indiciile deveneau tot mai primejdioase certitudini.
După 1971, alte semne și vești proaste. Interdicțiile mai sus amintite deveneau mai categorice. Dar și altele, noi, făceau ravagii. Iar 1973 avea să fie anul când devenise cum nu se poate mai limpede că nu mai există nici o stavilă în calea cultului personalității. Aniversarea megalomanică a cuplului conducător începuse atunci încă din noaptea Revelionului, continuase în 7 (aniversarea Ei) și, încă și mai pronunțat în 26 ianuarie (ziua Lui) și ajunsese la apogeu în decembrie, cu ocazia inaugurării noii clădiri a TNB. Când Ceaușescu avea să fie declarat noul Pericle.
În 1978, sărbătorirea cu fast, cu spectacole festive, cu scrisori și telegrame comandate, aprobate de foruri a Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu nu mai mira deja pe nimeni. Devenise o obișnuință.
Pentru românii de condiție comună, ziua de 26 ianuarie nu însemna însă, de fapt, nimic. Cel mult, prilej de enormă plictiseală. Poate mai conta numai disconfortul de a nu mai putea vedea la TVR cele câteva emisiuni cât de cât decente care doar bunul Dumnezeu știe cum scăpaseră ochiului vigilent al cenzurii. Așa cum era, de pildă, serialul Rădăcini (Roots), ce refăcea saga unei familii de culoare. Film căruia mai toți românii îi spuneau, după numele respectivei familii, Kunta Kinte. Eu însumi îmi amintesc că popularitatea serialului în chestiune devenise atât de mare încât, la începutul verii anului 1978, atunci când Nicolae Ceaușescu decisese trecerea la ora de vară, mai toți românii recitau ba amuzați, ba cu obidă: Ceaușescu, drag părinte, ai dat ceasul înainte/Noi muncim ca Kunta Kinte.
De la aniversarea ritualică și obligatorie din 26 ianuarie ca și de la anularea din cauza ei a difuzării în săptămâna omagierii Celui mai iubit fiu al poporului a atât de așteptatului episod din Rădăcini începe povestea amplă, bogată, cu enorm de multe ramificații pe care ne-o spun preț de aproape cinci ore creatorii spectacolului, cu evidente virtuți simfonice, 1978, intrat în repertoriul Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara. Spectacol scris de Simona Semenič și Tomi Janežič, regizat de Tomi Janežič, jucat în trei spații diferite dintr-o fostă clădire a Facultății de Hidrotehnică din Timișoara de actorii Balázs Attila, Borbély B. Emilia, Császár Monika, Czüvek Lóránd, Jancsó Elöd, Kiss Attila, Lajter Márkó Ernesztó, Mátyas Zsólt Imre, Simó Emese, Szöllösi Eszter, Vajda Boróka, în decorul lui Branko Hjnik, cu costumele create de Marina Sremak.
Trebuie spus de la bun început că alegerea respectivului spațiu nu e nicidecum un moft. Ceva făcut de dragul promovării neconvenționalului. Hala aceasta cu pereți vechi, murdari, de multă vreme nezugrăviți, cu calorifere din care nu străbate nici urmă de căldură, prost luminată amintește ea însăși perfect de blocurile comuniste construite în anii ‘60-’70. Blocuri cu apartamente tip vagon, în care mirosurile din bucătărie unde, în ultimul deceniu comunist, se încropea câte ceva din acel puțin ce se dădea ajungeau în sufragerie ori în dormitoare. Lucrul acesta se va întâmpla aievea în partea a doua a spectacolului.
Contribuie imens la incontestabila reușită a montării (după părerea mea, 1978 face parte din acea bizară categorie a producțiilor artistice care, departe de a fi perfecte, înseamnă, înainte de orice, o dovadă că teatrul e pe mai departe viu și că va rămâne mereu astfel) muzica și excepționalul sound design-ul datorat lui Samo Kuin și lui Eduardo Raon (în cea de-a treia parte cei doi instituie un spațiu sonor de sfârșit de lume), coregrafia lui Döbrei Denes și videoclipurile semnate de Carlo Zoratti. Pe care îl vedem filmat la începutul părții a doua. Vom realiza doar ceva mai târziu că acest scurt intemezzo înseamnă un prim și important indiciu că acțiunea din spectacol nu se va consuma numai la Timișoara, în apartamentul dintr-un bloc comunist în care trăiesc Zsolt, copilul care avea în 1978 doar zece ani și familia acestuia. Adică părinții (Balász Attila și Șimó Emese) , fratele mamei (Jancsó Elöd), bunicul, străbunicul Attila (Kiss Attila) și unde vizitelor binevenite ale unei rude apropiate, de puțină vreme pensionată (Vajda Boróka), li se vor juxtapune cele periodice ale unei vecine (Borbély B. Emilia). Nu una oarecare. Ci soție de ofițer de Securitate.
Povestea, căutarea, evocarea și dispariția amintirilor (care se pierd și ele, la fel cum dispar mobilele din camere) se va consuma și la Nova Gorica sau Isonzo. Acolo unde în timpul Primului Război Mondial se vor da 12 sângeroase bătălii, beligeranți fiind Imperiul Austro-Ungar și Italia. Nova Gorica e o localitate situată azi pe teritoriul Sloveniei. Așa încât 1978 nu va rememora numai istoria unei familii de etnie maghiară din Timișoara, nu va însemna doar aducerea în prim plan a rădăcinilor acesteia, nu se va limita numai convocarea memoriei în vederea readucerii în actualitate a ceea ce s-a întâmplat în România anului 1978, o Românie cu blocuri comuniste înzestrate în curți interioare cu bătătoare de covoare, ci pornește de la ambiția explorarării istoriei unei părți a Europei. Devenită un fel d și real, și simbolic, tărâm al morții.
Ziua de 26 ianuarie 1978 a fost pentru Zsolt și familia lui nu una oarecare. Dimpotrivă. De aici exclamațiile periodice ale mamei, Ce zi!. Zsolt (personajul e preponderent prezent ca voce, iar vocea lui Mátyas Zsólt Imre este excelent aleasă) își îndeplinise cu succes, e drept, cu ajutorul mamei (Simó Emese), misiunea de a-i fi scris o scrisoare omagială lui Ceaușescu. Iar mama primise un telefon de felicitare din partea învățătoarei. De aici evocarea altor personaje,precum cele jucate de Szöllöși Eszter, Császár Mónika sau atât de versatilul Lajter Markó Ernesztó. Czüvek Lóránd.
Aniversarea lui Ceaușescu, scrisoarea omagială, istoriile personale ale unchiului ce se pregătește pentru fuga în Iugoslavia, povestea formației Phoenix, istoriile lui Nicu Covaci și Mircea Baniciu, destinul familiei de securiști cu care se învecinează familia lui Zsolt nu înseamnă însă în economia spectacolului decât momente pregătitoare în vederea istorisirii poveștii străbunicului. Născut și el într-o zi de 26 ianuarie. Istorisire anunțață mai pronunțat din partea a doua și devenită subiect masiv, impresionant, răscolitor, dur de spectacol în cea de-a treia. Parte în care ceea ce părea a fi eminamente o incursiune în viața străbunicului (Kiss Attila) se va metamorfoza într-o terifiantă, cutremurătoare întoarcere în trecut. Trecutul unei părți de omenire.
Această a treia parte e construită pe o copleșitoare și curajoasă exploatare/ dezvoltare a formulei teatrului în teatru. Dusă aici pesemne până la ultimele limite imaginabile. Zsolt, devenit om de teatru, găsește întâmplător un text. O mărturie? Un scenariu? Nici măcar lui Zsolt lucrurile nu îi sunt chiar foarte clare. Intrat înt-o transă creatoare Zsolt vrea să monteze piesa sau scenariul cu pricina. Într-un spectacol în care în care să ne fie înfățișată cu lux de amănunte în primul rând lupta devastatoare de la Isonzo. _ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro