Cât de justificată este revolta părinților împotriva muzicii lui Gheboasă? Muzicolog: „În adolescență toți ne-am revoltat împotriva valorilor adulților și am căutat să le sabotăm ipocriziile”
Muzicologul și etnologul Marin Bălașa vorbește, într-un interviu pentru HotNews.ro, despre iluzia părinților din fiecare generație asupra faptului că doar muzica și cultura lor sunt valoroase, iar toți copiii trebuie cenzurați. Precizările vin în contextul în care trapperul Gheboasă a stârnit un val de revoltă pe internet, versurile sale fiind considerate periculoase pentru adolescenți.
Prestația trapperului Gheboasă, care a cântat sâmbătă la festivalul Untold, a stârnit o dezbatere aprinsă pe Facebook, după ce un expert antidrog, Cătălin Țone, a atras atenția asupra versurilor din melodiile acestuia, considerate periculoase pentru adolescenți.
El s-a referit atât la mesajele obscene și misogine ale piesei „Dă-i țiganca”, dar și la faptul că în alte melodii artistul ar încuraja consumul de droguri.
Nu este prima dată când versurile lui Gheboasă, un muzician cu mare succes la adolescenți, stârnesc controverse.
Toamna trecută, influencerul polițist Marian Godină scria pe Facebook că va face în așa fel încât fiica sa să nu asculte vreodată „gheboși”, după ce a asistat la prestația muzicianului din centrul Brașovului. Iar dacă nu va avea succes, mai scria Godină, înseamnă că a eșuat ca părinte.
În acest context, am vrut să aflu dacă versurile unor piese pot fi luate chiar atât în serios astfel încât să fie considerate „periculoase”.
Muzicologul și etnologul Marin Bălașa este de părere că, în general, textul unei piese nu contează atât de mult la astfel de evenimente muzicale și că spectatorii rețin mai mult plăcerea de a fi fost la respectivul concert, decât semnificația cuvintelor.
Ați văzut clipul cu Gheboasă care interpretează melodia „Dă-i țigancă”? Având în vedere versurile care pot fi considerate misogine, în ce măsură au acestea relevanță în societate?
Marin Bălașa: În primul rând, să vezi clipul și să auzi exact atmosfera de spectacol realizezi că textul (oricum minimalist) are cea mai mică importanță, prestanță, prezență, efect.
În show-ul de stadion muzica și atmosfera, plus experiența de moment a publicului sunt de maximă importanță. Faptul că un tinerel cu bustul gol, foarte erogen expus, spune și niște vorbe (oricare ar fi acestea), contează mult mai puțin decât efectul pe care îl declanșează zbenguiala propriei persoane.
Facem o greșeală foarte mare atunci când despărțim textul de muzică, la un eveniment, ignorând și elementul de spectacol vizual.
Evenimentul ține de extaz, de transă, de oamenii care caută și încearcă o experiență psiho-motorie excepțională. Nu-l putem reduce la cuvinte și la relevanța textului. În fapt, textul chiar este lucrul care contează cel mai puțin, care are cel mai mic efect. Poate să fie de cea mai proastă calitate – nimănui nu-i pasă.
„Nu compara „misoginismul” puber, de la 12-15 ani, cu cel grav de tot, de la 30-70!”
De ce spuneți că este mult mai important contextul general?
Evenimentul muzical este o stare, o atmosferă și mai ales integrarea colectivă în respectiva atmosferă. Copiii aceia care urlă acolo, surexcitați, nu urlă și nu merg acasă purtând idei misogine sau repetând niște texte care oricum au pentru ei o cu totul altă semnificație și importanță.
Pentru participanți textele pe care le aud și țin minte (sau nu), nu au niciun fel de impact negativ. Au exclusiv impactul cât se poate de pozitiv al ieșirii din sine, al extazului, al plăcerii de a fi fost acolo, de față, la un concert.
Niciodată n-o să se gândească „ce calitate” (bună sau proastă) au textele. De altfel, textele muzicilor tinere și rebele niciodată nu au avut o calitate poetică nemaipomenită. O groază de versuri din marile opere sunt foarte slabe. Din punct de vedere poetic, heavy metal se reduce adesea la urlete.
Există totuși versuri care sunt foarte bune, mă gândesc de exemplu la niște melodii ale Metallica.
Cultura nu se reduce totuși la niște elite, la ideile lor raționale cu privire la rostul și proprietatea termenilor. Cultura de masă se adresează capacităților de înțelegere proprii categoriilor omenești reale și majoritare.
Și prezintă o mare ușurință în ignorarea importanței, sensurilor sau valorii subtile a cuvintelor. Vorbim de muzicile consumului public majoritar, nu reducând totul la gustul intelectualilor rasați.
Iar în aceste muzici de spectacol există și texte inteligente, interesante, pline de imaginație, există și texte mai din topor.
Chiar și în manele mai apar, fie și fragmentar, texte interesante, inteligente. E important să nu judecăm totul după propriile concepte, standarde, valori.
Judecând global genul manelei, noi, românii, ne-am făcut de râs și am sfârșit prin a fi catalogați, pe bună dreptate, drept rasiști, maneaua fiind un brand al romilor.
Oricum, nici în manea nu contează mult cuvintele, textele-versuri. Cel mai mult și mai mult contează tot muzica, plus calitatea vocii solistice.
Revenind la Untold și la băiatul ăsta rebel și provocator – omul își reprezintă și el, cum poate, propria cultură. Începe cu un vers-două-trei în rromanes, apoi își laudă și incită iubita să se miște pornografic. Mare scofală! Parcă nu absolut toată elevimea din țara asta, indiferent de etnie și vârstă ori sex, ar vorbi în privat foarte intens pornografic.
Nu compara „misoginismul” puber, de la 12-15 ani, cu cel grav de tot, de la 30-70! Sau compară-l, dar vezi că e mai mult paradă rebelă și naivă dorință de afirmare a independenței, nu negreșit sila și ura de semeni și de consoartă de la maturitate.
Poate faptul că majoritatea românilor agreează manelele, cele cu versuri slabe spre foarte slabe, tocmai asta demonstrează că mai puțin contează versurile, omul doar vrând să se simtă bine cu ajutorul ritmurilor, muzicii zbâțăite și zdrumicate, a atmosferei mai degrabă zgomotoase.
Așa cum unii oameni se îmbată și sunt fericiți cu un vin de proastă calitate, uneori poate mult mai fericiți decât cei beau numai whiskey irlandez.
Și în muzică și în alcool și în bucătărie există gusturi gourmet, accesibile și accesabile de către foarte puțini (și ne ridicăm pălăria înaintea finețurilor).
Dar majorității îi ajunge o mâncare mai modestă, ca și o muzică peste care oamenii urlă, se simt fericiți și vor ține minte momentul și starea de spirit până la următorul Untold. Pe ce fel de versuri? Foarte adesea nu contează.
Dumneavoastră spuneți că misoginismul din aceste versuri nu contează ca mesaj în societate…
Nu știu despre care societate vorbim. Există societăți, există foarte multe categorii sociale și fiecare are dreptul să se bucure exact așa cum fiecare, la bănuții lui, își cumpără un vin prost și se bucură de vin. O fi prost.
Foarte mulți își cumpără un vin foarte scump și se bucură de vinul lor foarte scump. Trebuie să înțelegem că la categoria aceasta de vârstă, pe care o vedeți urlând în extaz la Untold, cuvintele au altă semnificație decât pentru noi, boșorogii, care vrem numai muzică clasică și numai foie gras pe pâine.
Trebuie să respectăm și nivelul de cultură al fiecăruia.
Copiii aceștia nu simt și nu văd niciun misoginism, nici n-au conceptul de misoginie, nu văd nicio înjosire a femeii.
Uitați-vă pe video și vedeți că sunt multe fete, foarte fericite pentru că se spun cuvintele acelea porcoase. Toată lumea vorbește porcos în anumite situații. Porcăriile respective au alt sens pentru ei, și nu au nicio legătură cu creierul nostru lucid, distant, rigid, de oameni autoritariști și paternaliști.
Au părinții motive să fie îngrijorați deoarece copiii lor ascultă și se duc la genul acesta de muzică? Pentru că discuția a plecat de la îngrijorarea unor părinți…
Povestea asta e comică și-un pic ridicolă, pentru că acești părinți ar trebui să-și aducă aminte că în anii 50, când a apărut Elvis Presley, americanii maturi s-au revoltat și nu știau cum să-l înjure și să-l blesteme, inclusiv în bisericile lor, pe acel Satana întrupat.
Nu s-au făcut de râs? Membrii fiecărei generații au această iluzie că numai ce-au văzut ei a fost civilizat și frumos și numai ce consideră ei este valoare, de apreciat, așa că toți copiii trebuie, negreșit, cenzurați și ținuți sub papuc.
Însă fiecare generație are muzica sa și se revoltă împotriva culturii părinților, iar părinții vor să-i pedepsească. De fiecare parte, ceea ce ia atitudine reprezintă un instinct iluzoriu, o fobie nejustificată, o atitudine abuzivă.
Care credeți că este secretul succesului la tineri al acestui gen de muzică?
Nu e niciun secret. Același succes l-a avut Elvis Presley, același succes, scandalizându-i pe bătrâni, l-a avut Michael Jackson. Fiecare generație își trăiește fronda proprie, nevoia sa de excepțional, de ieșire din corsetul cotidian.
Vreți să spuneți că atracția e dată de faptul că sunt versuri nonconformiste…
În adolescență toți suntem niște rebeli și ne place că facem câte o așa-zisă porcărie. Ăsta este instinctul prin care creștem. La o vârstă mai mult sau mai puțin fragedă toți ne-am revoltat împotrivă valorilor adulte și am căutat cum să le clătinăm ambiguitățile și ipocriziile, cum să le sabotăm.
Nu știam cum să-i enervăm mai mult pe cei mari…. Cu acest instinct ne naștem și căutăm variante cât mai creative de a-l manifesta. În vreme ce părinții, bineînțeles, au mijloace, ne confruntă, cenzurează, castrează.
„Faptul că mult mai mulți rromi trec de la maneaua clasică la maneaua rap reprezintă încă o perioadă experimentală”
Credeți că această dezbatere a fost influențată și de faptul că acest trapper este rom?
E foarte posibil, bineînțeles, pentru că noi, românii, suntem și vom continua să fim rasiști (chiar în varianta sa pasivă, discretă). E foarte posibil și faptul că el, ca rrom, și-a putut permite mai mult să bombardeze mulțimea cu „țigancă”-n sus, „țigancă”-n jos.
Poate că dacă nu se prezenta fățiș ca rrom ar fi fost mai inhibat.
Noi evităm în general să folosim cuvântul „țigan”.
Da, e foarte corect. În continuare, chiar și la televizorul talk-shourilor, unii romi, mai mult sau mai puțin colocvial, își spun unii altora „țigan” sau folosesc cuvântul „țigănie”.
Exact așa cum vedeți în toate filmele americane, afro-americanii folosesc niște cuvinte auto-identificatoare pe care albii și le cenzurează de peste 50 de ani.
Dar acum, faptul că mult mai mulți rromi trec de la maneaua clasică la maneaua rap reprezintă încă o perioadă experimentală; iar cu timpul precis vor apărea și texte mult mai interesante.
Orice fel de început este modest.
Însă, revin: pentru tinerii de spectacol masiv nu contează prea mult cuvintele și sensurile lor. Sunt pretext ori suport pentru o euforie irațională, exclusiv psiho-muzicală.
În această dezbatere s-a făcut o comparație și cu trupele de hip-hop din anii 90-2000, precum BUG Mafia, Paraziții, care înjurau la rândul lor. Cum vedeți această legătură?
În fiecare generație există spiritul de frondă, de forțare a limitelor și granițelor, de dezavuare a oricărui fel de cenzură.
Normal că trupele din 90 au îmbătrânit, s-au maturizat și și-au adaptat limbajul, ca să placă nu numai colegilor lor de generație. Mai ales că inclusiv revoltații camarazi din anii juvenili s-au maturizat, au ajuns oameni foarte serioși, scorțoși și scrobiți, bine reorientați sociopolitic.
Normal că nu mai vorbesc, măcar în public, așa cum vorbeau și cântau când erau adolescenți. Peste 10-20 de ani și adolescenții de 14, 18, 20 de ani ai Untold-ului vor îmbătrâni și se vor adapta, își vor reproduce mentalitățile părintești, vor deveni ei înșiși niște ipocriți, oameni care agreează formal corectitudinea politică însă în privat rămânând posibil a fi slobozi la gură și, din când în când, un pic rasiști.
Sunt constante umane, nu le schimbăm noi punctual.
Dar se naște întrebarea dacă acești artiști, de la Gheboasă la Paraziții și cine mai vrem noi, sunt în realitate misogini așa cum reiese din versurile lor? Sau nu ar trebui să ne punem această întrebare?
Orice se poate, însă judecați lucrurile după originea, sensul, specificitățile și sensibilitățile sau chinurile vârstei. Un pic de revoltă și mizantropie o fi, ca pretutindeni (în pubertate).
După cum e posibil și să fie chiar ei, unii, niște emasculați, aflați sub papucul mamei sau al nevestei, numai pe scenă permițându-și să se dea mari bărbați.
Habar nu avem noi despre viața lor adevărată și să judeci un om după bietele lui textulețe cântate sau urlate pe-o scenă este foarte, foarte riscant. Nu doar foarte superficial.
Am înțeles.
Nu e necesar ca un om care spune o tâmpenie chiar să fie tâmpit ori malign. Când cântă ori doar scandează dansant pe o scenă, o voce spune de-adevăratelea absolut cu totul altceva decât un glas „serios”, neartistic, parlamentar.
INTERVIURILE HotNews.ro