Cu un pas înaintea vremurilor tulburi. Ar fi posibil?
“Este întotdeauna înțelept să privești înainte, dar e greu să privești mai departe decât poți vedea.”
Winston Churchill
România a încheiat anul 2019 cu un PIB ceva mai mare de 220 miliarde de euro, devenind astfel a treisprezecea economie a Uniunii la începutul anului 2020.
PIB-ul României în UE conform statisticii Băncii Transilvania
Asumpția mea, de nespecialist, este, pe de-o parte, aceea că PIB-ul României este situat încă sub potențialul real al factorilor de producție (1) – motivația acestei stări de fapt nu este dificil de intuit -; dar și că, pe de altă parte, independent de frânarea bruscă a activităților economice pe fondul crizei pandemice, oricum rata de expansiune a PIB-ului și a economiei estimate pentru anul 2020 ar fi urmat un trend de temperare.
Nu este rocket science, pur și simplu combustibilul aruncat de teoriile wage-led-growth (care au alimentat scopuri politice deloc benigne) în motorul creșterii economice (adică stimularea consumului) s-a epuizat (ironic, tocmai când petrolul s-a ieftinit) și, cum statul a tot tăiat din resursele destinate investițiilor publice și celor care sunt destinate cofinanțării de proiecte europene (pentru că PSD-ALDE-UDMR nu agreau fondurile europene, care vin însoțite de prea multe obligații și mecanisme de control), era logic să ne fi așteptat la ritmuri inferioare de creștere raportat la ultimii patru ani.
Ca să pui pe hârtie un plan fezabil de revenire a economiei după perioada de izolare pandemică, dar și de relansare în condiții de criză, ce presupune o coabitare cu agentul patogen cu tot alaiul de constrângeri aferent, precum și cu neprevăzutul contracției haotice a economiei globale, nu este treabă ușoară și cea mai stupidă idee ar fi conceperea unui plan în termeni birocratici, cu puține puncte de aderență la realitate.
Oportunitățile crizelor emergente sunt de obicei valorificate de sistemele mature, eficiente și inventive; nu prea este cazul României în general. Totuși, România a reușit în anumite momente în istorie să valorifice în mod uimitor oportunitățile de care a beneficiat; de ce nu ar fi cazul și acum? Iar oportunitatea pe care țara o are în față, este aceea de a traduce rapid în realitate toate proiectele de eficientizare și optimizare a cadrului general în care funcționează statul și economia.
Orice propunere pornește de la o analiză. Un articol nu se poate substitui unui document cuprinzător, așa că m-am limitat să schițez un SWOT. Orice plan oferă o viziune strategică și îi subsumează măsuri de ordin tactic. Din punctul meu de vedere viziunea strategică este aceea care permite arderea etapelor: performanța în locul birocrației; inițiativa privată în locul deciziei centralizate; stimularea creativității interne în locul importului de idei și soluții; orientarea către viitor în locul băltirii în trecut.
clik pentru zoom
SE VORBEȘTE DESPRE UN PLAN NAȚIONAL
În aceste zile președintele României, Klaus Iohannis, vorbea într-una din aparițiile sale publice despre un plan coerent și ambițios prin care economia României să-și revină din contracția impusă de măsurile de containment pandemic și să reziste în fața crizei economice globale ce s-a instaurat din același motiv; un plan care se va baza pe masive investiții publice: un veritabil plan de reconstrucție a României, cum l-a definit președintele aceasta fiind viziunea strategică propusă forțelor politice ce susțin guvernarea minoritară actuală, dar și majorității parlamentare.
Poziția exprimată de președinte, care din câte înțeleg este și calea de acțiune a guvernului Orban – cel puțin atât timp cât acest guvern minoritar va mai putea să-și exercite mandatul și nu va fi răsturnat de majoritatea parlamentară, printr-o moțiune de cenzură anticipată (și la care lucrează intens) de Marcel Ciolacu și PSD – este corectă în principiu, dar, așa cum se spune, diavolul stă în detalii: ce ne propunem este una, ce, cum și cât de mult reușim să implementăm, este cu totul altceva.
În opinia mea planul generos de “reconstrucție” a țării după această atipică criză sanitară și medicală globală reprezintă ținta, dar nu neapărat și calea: trebuie să facem diferența, mereu necesară în societatea românească, dintre obiective și ținte și căile întortocheate și mult îngreunate prin care acestea pot fi puse în operă. Nu cred că va fi altfel de această dată.
(De fapt, dacă majoritatea parlamentară se va grăbi cu moțiunea de cenzură, nu cred că vom avea nici măcar șansa unui plan corect și fezabil de revenire a economiei din criza pandemică.)
TREI NIVELURI DE INTERVENȚIE ȘI DOUĂ SETURI DE CONSTRÂNGERI
Continuând ideile din articolul meu anterior, aș concretiza aici particularizând detaliile tactice sau chiar operaționale fără de care viziunea strategică a unui plan național de reconstrucție (ca plan de relansare și reziliență economică) nu poate fi pusă în practică:
Pe lângă acțiunile cheie sugerate, importantă mai este și definirea plafonului de bază de la care trebuie repornită economia României (ca să nu mai vorbim de contextul european); ori la acest capitol cifrele furnizate de Guvernul României, pe de-o parte (deci cifrele care stau la baza planurilor guvernamentale) și cele ale Comisiei Europene, pe de altă parte, diferă radical:
(1) prognoza Comisiei Europene pentru România: PIB, contracție de 6%; deficit bugetar 9,2%; investiții (formarea brută de capital fix) în scădere cu 15%; deficit de cont curent de 3,3%; datoria publică în creștere de la 35,2% din PIB în 2019, la 46,2% din PIB în anul curent;
(2) Guvernul, în schimb, din spusele ministrului de finanțe, întrevede o scădere a PIB de doar 1,9% și un deficit bugetar de 6,7% din PIB;
totul pe fondul unei contracții a economiei Uniunii (PIB-ul cumulat) prognozată la 7,4%.
Desigur, suntem obișnuiți ca informațiile vehiculate la noi de autorități în spațiul public să nu fie întotdeauna și cele cu care se lucrează în mod real, ceea ce ar reprezenta iarăși o problemă, pentru că este greu să înțelegem cât de corect este setat efortul guvernamental pe direcția construirii unu plan eficient de revenire al economiei. Opinia oricărui specialist care se respectă ia întotdeauna în atenție două scenarii: cel optimist și cel pesimist.
Consiliul Fiscal, de pildă, un organism ce poate fi considerat independent, a avansat pentru scenariul optimist o scădere a PIB (real) de 4-6% și un deficit bugetar în jurul a 7,4%, iar pentru scenariul pesimist o scădere a PIB de 8-9% și un deficit bugetar care poate ajunge la 10%. De unde rezultă evident că guvernul pare, din datele făcute publice, că lucrează cu cifre nejustificat de optimiste.
În fine, niciun plan, nicio viziune strategică nu au șanse să devină cândva realitate, dacă nu se ține cont de nivelul de acceptanță al societății și de contextul politic. Să nu uităm: societatea va ieși din izolare cu multiple anxietăți acumulate și o multitudine de nevoi individuale și colective pe care se așteaptă ca statul să le adreseze. Este greu de crezut că societatea va accepta cu ușurință sacrificii în care nu crede, iar tentația majorității populației este să crediteze irațional lideri politici care vehiculează (cinic) idei populiste.
În același timp, contextul politic este complicat, era și înainte de criza pandemică, motiv pentru care am intrat în turbulențe cu un guvern susținut de forțele politice minoritare din Parlament, cu o acțiune permanent subminată de majoritatea parlamentară (real-factică); partidele politice la acest moment nu au în niciun caz drept obiectiv coalizarea pentru susținerea unui plan național de revenire din criză, după formula propusă de președintele Klaus Iohannis.
CÂTEVA CUVINTE DESPRE ANUMITE DECIZII CHEIE
Pledoaria pentru o schimbare de paradigmă în acțiunea instituțională, care să facă posibilă implementarea unui plan de reabilitare vizionar în plină criză pandemică, este scopul demersului de la acest capitol. Subiectul este de mare întindere, așa că mă voi limita la enumerarea câtorva aspecte care, cred eu, ar fi urgente și orice cititor interesat poate completa cu propriile contribuții cele de mai jos.
Principala idee este aceea de a optimiza cadrul de achiziții și de control, astfel încât birocrația care însoțește procedurile aferente să fie redusă la minim și să fie favorizată acțiunea proactivă și nu atitudinea conservatoare și prudențialismul contraproductiv.
Plecând de la modul în care este organizat auditul public intern, un mecanism extrem de important și a cărui contribuție la managementul organizațiilor și instituțiilor publice ar trebui să câștige tot mai mult în importanță și eficientă, ar mai trebui reglementat și un alt instrument, și anume cel al asistenței unui consultant independent pentru achiziții și înființarea unui registru național al consultanților.
Registrul consultanților poate face distincție – deși personal nu cred că este neapărat util, dar poate exista aici și o rațiune de ordin practic – între consultanții specializați în achizițiile conforme pentru proiectele finanțate din fonduri europene și cei specializați în achizițiile naționale. Dar acestea sunt amănunte ce pot fi puse la punct pe baza unei consultări publice la nivelul branșei consultanților, în primul rând.
Mai apoi, trebuie luată serios în considerare și generalizată procedura achizițiilor avantajoase din punct de vedere economic, și anume prin cel mai bun raport calitate / preț. Potrivit regulii generale prevăzută la art.187 din Legea nr.98/2016 și art.209 din Legea nr.99/2016, autoritățile contractante au la dispoziție trei căi pentru a atribui un contract de achiziții conform cu oferta cea mai avantajoasă economic:
– prețul cel mai bun (mai mic);
– costul, pentru întreg ciclul de viață;
– cel mai bun raport calitate – preț.
Regula prețului cel mai mic este, la acest moment, cea care guvernează preponderent atribuirea unui contract public, celelalte două fiind dificil de aplicat, pentru că apar diferențe de viziune în marea majoritate a situațiilor între autoritatea contractantă și organismele de audit și control.
Pentru a muta accentul de pe achiziția în baza celui mai mic preț pe celelalte două tipuri de atribuire, dar în special pe metoda celui mai bun raport calitate / preț, singura soluție utilă este aceea a asistării achizițiilor publice (de un anumit nivel, desigur) printr-un contract încheiat cu un consultant independent.
Nicio entitate publică (operator economic sau instituție) nu este capabilă să își profesionalizeze atât de mult aparatul de achiziții publice încât să poată acoperi eficient și credibil toate aspectele ce apar într-un proces de achiziție, chiar și de medie complexitate; ori asistența cu un consultant profesionist și independent a unui proces de achiziție publică, chiar din faza definirii oportunității, poate fi o excelentă soluție de eliminare a pașilor redundanți, a birocrației, reducând timpul care se pierde cu ezitări și bucle cronofage.
Mai apoi, în raport cu organismele de control, mai ales cu inspecțiile fiscale și Curtea de Conturi, la capitolul achiziții publice (naționale sau în proiecte cu fonduri europene) vor fi disponibile trei seturi de documente: dosarul întocmit de autoritățile contractante, raportul auditorilor interni și raportul consultantului independent. Organismele de control și de audit public vor urmări, la declanșarea unui control, aceste seturi de documente și vor genera un control mai amănunțit doar dacă, din studierea lor și parcurgerea eventualelor clarificări, se nasc dubii privind corectitudinea procedurii derulate.
Actuala schemă de organizare a Curții de Conturi
În fine, ca o ultimă observație, aș lua în discuție rolul important al modernizării acțiunii Curții de Conturi și a instrumentelor pe care le folosește. Din figura alăturată, care cuprinde actuala schemă de organizare a Curții, se poate observa din start birocrația stufoasă a autorității auditorului național al conturilor publice și faptul că, de fapt, avem două curți de conturi: una națională și una pentru fondurile europene.
Cât timp funcționează în actuala structură stufoasă și se acceptă că între auditul conturilor naționale și auditul fondurilor europene trebuie să fie o diferență, inclusiv de metodologie și instrumente, cred că avem o problemă la Curtea de Conturi. Iar consecința este simplă: în actuala formulă auditorul conturilor publice naționale nu își va putea schimba viziunea și nici aduce instrumentele de control la înălțimea rolului unei instituții publice moderne, europene.
Cât timp Curtea va funcționa la fel cum o face acum, inspectorii săi nu vor fi eficienți și de ajutor în impulsionarea programelor de investiții prin care să crească economia și să se modernizeze țara; dimpotrivă, va acționa ca o frână. Sunt desigur gata să accept că am greșit în aprecierile pe care le-am făcut aici, atunci când voi vedea Plenul și conducerea Curții de Conturi acceptând digitalizarea, că vor fi dispuși să ia în considerare raportul unui auditor sau al unui consultant independent și că vor decide să genereze un control în amănunt, dând peste cap activitatea curentă a unei organizații/instituții, pe baza unei analize de risc.
ÎN LOC DE CONCLUZIE
Cred că principalele concluzii se desprind de la sine. Pentru a putea pune în operă un plan real de revenire a economiei în plină criză pandemică distingem trei importante zone de intervenție: (i) zona de intervenție guvernamentală, care trebuie să detalieze un proiect corect (bazat pe scenarii/cifre realiste/corecte), fezabil, cu viziune strategică; (ii) zona dezbaterilor corecte și constructive, care îi revine Parlamentului, acolo unde majoritatea parlamentară trebuie să joace corect, în interesul națiunii și abandonând obligatoriu mizele mici, de partid și de grup și (iii) zona performanței administrative și instituționale, dotarea acestora cu noi instrumente de acțiune, decizie și control.
Deocamdată, așa cum observam în articolele anterioare, nu suntem nici pe departe în situația ca în cele trei zone de intervenție să fim setați corespunzător. Guvernul nu are dialog cu majoritatea parlamentară și, din motive electorale și de performanță a aparatului guvernamental în formula actuală, nici nu dispune/nu prezintă cifre care să ne ofere încredere că se lucrează la un plan bine ancorat în realitate, în plină criză pandemică.
Majoritatea parlamentară, pentru că nu poate nega eficiența măsurilor de ordin sanitar și medical (mai ales după dezastrul lăsat în sistemul medical și în stocurile de intervenție sanitară în situații de urgență de guvernele Dăncilă-Dragnea), și-a găsit ca retorică de atac împotriva guvernului două teze profund populiste: așa-zisa încălcare a drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor și lipsa măsurilor de intervenție economică pentru gestionarea efectelor crizei pandemice.
Ambele teme – care par extrase dintr-un manual al acțiunii politicianiste – ne relevă un aspect care ar trebui să ne preocupe foarte mult pe noi cetățenii alegători: cât de prezente și de grave sunt ipocrizia și cinismul în clasa noastră politică și cum am putea să ne luăm țara înapoi de la această vicioasă, dar totodată esențială pentru o democrație, pătură a politicienilor (din care foarte mulți și influenți corupți fiind de boala puterii)?
Personal, privesc cu o oarecare îngrijorare cum mecanismul politicianist de expresie pseudo-democratică și esență pur populistă, pus în mișcare la inițiativa unor politicieni “inventivi” (o fi vorba de “centrele de reflecție” pomenite cândva de Tudorel Toader? (2) ) din actuala majoritate parlamentară, via Avocatul Poporului – Curtea Constituțională (CCR) – majoritatea parlamentară (PSD + UDMR + ALDE), s-a găsit să submineze acțiunea guvernamentală în plină criză pandemică, atacând constituționalitatea instrumentelor legale pe care și-a bazat acțiunea.
Dar să vedem cum stăm de fapt: Avocatul Poporului atacă la CCR atât OUG nr.1/1999, privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, cât și OUG nr.21/2004, privind sistemul național de management în situații de urgență (se va judeca joi, 13 mai ac. la CCR) și CCR declară, deocamdată, integral neconstituțională OUG nr.1/1999.
OUG nr.1 a fost emisă de guvernul CDR+PD în ianuarie 1999, pe fondul revoltei minerilor conduși de Miron Cozma, care amenințau cu marșul asupra capitalei și declanșarea unui adevărat război civil, în aplauzele și cu susținerea PRM, partid condus la acea vreme de Corneliu Vadim Tudor. Acest text de lege a fost consistent modificat în Parlament (inclusiv la capitolul emiterii de ordonanțe militare) prin Legea nr.453/2004, pe care și-au pus semnătura Valer Dorneanu, pe atunci președinte al Camerei Deputaților (acum, iată președintele CCR) și Doru Ioan Tărăcilă, președinte al Senatului.
INTERVIURILE HotNews.ro