Cum arată Roma atunci când moare un papă. Interviu cu şeful diplomaţiei române la Vatican de la finalul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea

Biserica Catolică își plânge liderul, pe Papa Francisc, apreciat pentru apropierea sa de oameni și pentru atenția față de comunitățile defavorizate. În 2005, catolicii treceau printr-un alt deces al unui Papă îndrăgit în întreaga lume – Papa Ioan Paul al II-lea. Mihail Dobre, ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun din acea perioadă, își amintește, într-un interviu pentru publicul HotNews, cum a fost trăit atunci momentul și vorbește despre asemănările dintre cei doi lideri catolici. 

„Sfântul Scaun este o entitate cu caracter special: e greu de spus că ar fi un stat, ci mai degrabă o entitate de valoare morală”, explică Mihail Dobre. El spune că Sfântul Scaun nu trebuie confundat cu Statul Cetăţii Vaticanului, statul papal care a exista din secolul VIII până astăzi, cu o pauză între anul unificării Italiei, 1870, şi Concordatul din anul 1929, în perioada lui Mussolini.

„Un val de emoție enorm”

HotNews.ro: Aţi fost ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun în momentul trecerii Papei Ioan Paul al II-lea la cele sfinte. Cum vă amintiţi acel moment?
Mihail Dobre: În primul rând, trebuie spus că la momentul respectiv problema vacantării scaunului pontifical era foarte intens dezbătută, pentru că starea de sănătate a Papei Ioan Paul al II-lea era într-o continuă deteriorare de mai mulți ani. Pe de altă parte, era vorba de un pontificat foarte lung, având în vedere că el fusese ales papă în octombrie 1978 şi a trecut la cele sfinte la 2 aprilie 2005. 

Era un papă care marcase trecerea de la un mileniu la celălalt, era foarte cunoscut, cu roluri specifice jucate în plan spiritual, dar şi în plan politic şi geopolitic, știut fiind faptul că jucase un rol foarte important în sfârșitul regimului comunist în Polonia şi, pe această cale, în depășirea acelei perioade foarte critice pentru istoria continentului nostru și a lumii, numită „Războiul Rece”.

– „Nu vă temeţi”, le-a spus polonezilor, într-o vizită istorică în comunism…
– A fost acea formulă cu care el a și-a inaugurat pontificatul și pe care, evident, o adresa în primul rând conaționalilor săi polonezi aflați în luptă cu regimul comunist și care, prin extensie, mergea și în alte zone ale Europei Centrale și de Est, aflată sub dominația sovieticilor.

– Cum era trăit momentul morţii sale?
– A existat un val de emoție enorm la acel moment. Imaginaţi-vă că Ioan Paul al II-lea a trecut la Domnul în seara zilei de 2 aprilie 2005, cândva către 21.30. Cotidianul Sfântului Scaun, „L’Osservatore Romano”, a publicat pe prima pagină știrea „În seara aceasta de 2 aprilie 2005, Domnul a luat la El pe iubitul nostru papă”. Dar ediţia era cea din 3 aprilie.

Credincioși se adună în piața Sf. Petru din Vatican, după vestea morții Papei Ioan Paul al II-lea, 2-3 aprilie 2005. Foto: Profimedia

Potrivit Constituției Apostolice, poporul Romei trebuia să fie informat cu privire la moartea pontifului de către vicarul papal. Dar, dacă vă aduceți aminte, Piaţa Sfântul Petru era plină atunci. Toată lumea aştepta şi se ruga pentru sănătatea Papei. Cel care a transmis informația că a încetat din viaţă a fost substitutul pentru afaceri generale, ulterior cardinal, argentinianul Leonardo Sandri. Nu s-au respectat toate procedurile. Noi, corpul diplomatic, trebuia să fim informaţi de către decanul Colegiului Cardinalilor. La momentul respectiv, acesta era cardinalul german Joseph Ratzinger, ulterior Papa Benedict al XVI-lea. Am fost informaţi printr-o notă verbală transmisă de Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun.

Nu era clar ce trebuie să facă: „Nu aveam experienţă”

– Cum este organizată o astfel de tranziţie?
– Lucrurile erau clare dacă vorbim din perspectiva Curiei Romane („Curtea romană”, aparatul administrativ al Sfântului Scaun, n.r.). Papa Ioan Paul al II-lea promovase o constituție apostolică în 1996, Universi Dominici Gregis, în care descria foarte clar și organiza ce se întâmplă la Sfântul Scaun în momentul în care un pontif încetează din viață.

Statul Papal e o entitate cu totul și cu totul particulară: este o teocraţie centralizată – totul depinde de suveranul pontif care ia toate deciziile. Cu alte cuvinte, ce se întâmplă în perioada de interregnum trebuie foarte bine reglementat, scopul fiind de a se duce la capăt procesul în ce-l privește pe fostul suveran pontif – înmormântarea, perioada de doliu – şi a se pregăti condițiile pentru alegerea unui nou papă.

Constituţia Universi Dominici Gregis prevede că toţi demnitarii Curiei Romane sunt demişi. Cardinalul Camerlengo se ocupă de problemele organizatorice curente. Principalele probleme sunt tratate de ansamblul Colegiului Cardinalilor, care se întâlnesc în congregaţii în perioada de interregnum. Rămâne în funcţie vicarul papal pentru Roma şi șeful principalului tribunal al Sfântului Scaun, Penitenţiaria Apostolică. Deci, lucrurile sunt foarte bine organizate din perspectiva structurii interne a Sfântului Scaun.

Nu era însă clar cum trebuiau să se comporte misiunile diplomatice acreditate la Sfântul Scaun. România a avut misiune diplomatică la Sfântul Scaun între 1920, când s-au stabilit relații diplomatice cu Sfântul Scaune pe vremea papei Benedict al 15-a lea, şi 1948, când regimul comunist a decis închiderea misiunii diplomatice la Vatican. Relaţiile s-au reluat în 1990, în luna mai. 

Cu alte cuvinte, noi nu aveam o experiență concretă, documentabilă prin informării care să fi fost puse la dispoziție de o misiune diplomatică într-un caz similar. Ultimul conclav de alegere al lui Ioan Paul al II-lea a fost în octombrie 1978. Am constatat însă atunci că nu numai la noi era acea situație, nici măcar ambasadele marilor state, cele care au avut continuitate a relațiilor cu Sfântul Scaun, nu aveau o asemenea experiență. Pentru că trecuse foarte mult timp.

Regele Mihai și trei președinți români, la funeralii 

– Ce trebuia să aveţi în vedere?
– Noi aveam de decis câteva lucruri foarte simple: cui anume adresezi scrisoarea de condoleanţe, pentru că nu mai exista un omolog nici pentru preşedinte, nici pentru premier. Apoi, se punea problema asigurării participării la funeraliile suveranului pontif.

Sfântul Scaun a decis ca statele care urmau să fie reprezentate la nivel de șefi de stat sau de guvern să aibă o delegație de cinci persoane. A fost un fel de summit mondial în Piața Sfântul Petru, deşi aceasta nu oferea condiții pentru a putea găzdui un număr atât de mare de delegații. 

Delegația noastră a fost la un nivel exemplar: Şeful statului, preşedintele Băsescu, primul ministru Tăriceanu, plus cei trei foști șefi de stat aflați în viață la momentul respectiv: regele Mihai și președinții Ion Iliescu și Emil Constantinescu. Nu știu dacă vreun alt stat a avut un asemenea tip de delegație. A fost o formă de exprimare a respectului din partea națiunii române pentru ce a însemnat Ioan Paul al II-lea pentru România.

– În timp ce Papa Ioan Paul a II-lea a fost un simbol al curajului în lupta cu comunismul, Papa Francisc a dat curaj celor marginalizaţi şi vulnerabili. Ce asemănări sunt între cei doi?
– Ioan Paul la al II-lea, dincolo de rolul excepțional jucat într-un context istoric particular, a făcut mult inclusiv din perspectiva evoluției Bisericii Catolice. În esenţă, el a globalizat Biserica Catolică prin mecanismele de funcționare din interior. Colegiul Cardinalilor, sub Ioan Paul al II-lea, a devenit reprezentativ pentru întreaga umanitate – el a crescut enorm numărul cardinalilor din alte zone decât spațiul european. Papa Francisc a continuat şi a dezvoltat acest proiect. Lucrul acesta se vede inclusiv în alocarea pozițiilor de conducere în diversele instituții din Curia Romană.

Profilul celor doi e însă diferit. Papa Ioan Paul al II-lea a dus Biserica și mesajul Bisericii peste tot în lume prin simpla sa prezență, dar şi cu forţa şi cu curajul pe care le-a avut. Papa Francisc a continuat această direcţie, dar el a ajuns şi la o formă de apropiere a Bisericii faţă de cei marginalizați. El fusese episcop de Buenos Aires, venea din zona săracă de cartiere mărginaşe ale marii capitale argentiniene, era iezuit, deci apropiat de cei săraci. Or, el nu a uitat niciun moment de unde venea şi a fost un purtător de cuvânt al intereselor şi al nevoilor celor săraci. Iar simpla alegere a numelui confirmă asta: Francisc trimite la Sfântul Francisc din Assisi, „Sărăcuţul lui Dumnezeu”, care predica valorile cumpătării şi ale sărăciei.

• Mihail Dobre este istoric şi profesor de diplomaţie şi relaţii internaţionale la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A lucrat în Ministerul Afacerilor Externe din 1991 şi a fost ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun (2002-2006) şi ministru adjunct al Afacerilor Externe (2013-2014). A scris mai multe volume, printre care „România la sfârşitul Războiului Rece”. Statut geopolitic şi opţiuni de securitate” (Editura Enciclopedică, 2011) şi „Relațiile diplomatice româno-italiene în timpul primului război mondial 1914-1918” (Editura Paideia, 2019).