„Cum crește copilul tău?”. Tot ce trebuie să știi despre greutatea, înălțimea și dezvoltarea sănătoasă a copilului, într-o carte care apare în aceste zile

Oare e prea scund pentru vârsta lui? Are kilograme în plus, e momentul să țină regim? Cum pot să-l ajut cu statura joasă? Ce pot face ca să se mai îngrașe? Poate intra la pubertate la 11 ani? De ce se dezvoltă mai lent decât ceilalți copii? Orice părinte își pune întrebări de acest fel la un moment dat și caută răspunsuri cu înfrigurare.
 
O serie de răspunsuri validate științific și foarte bine documentate se găsesc în volumul „Cum crește copilul tău?” scris de dr. Bogdan Pascu, medic endocrinolog pediatru, cu peste 10 ani de experiență clinică în cadrul Institutului Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului „Alessandrescu-Rusescu” (INSMC).

Cartea apărută la Editura ZYX Books aduce laolaltă informații esențiale despre sănătatea copilului și răspunde într-un mod clar și accesibil celor mai frecvente îngrijorări. Înălțimea, dezvoltarea armonioasă, etapele pubertății și greutatea sunt explicate aici nu doar din perspectivă științifică, ci mai ales cu empatie, fiindcă nu au fost simple probleme studiate, ci, înainte de toate, experiențe de viață.

Fragment din carte

Avanpremieră editorială

Povestea mea începe de pe la 3 ani. Până atunci, bunica spunea că nu mâncam mai deloc și, ca să mă convingă s-o fac, începuse să mă dea în leagăn, în speranța că așa mai iau o înghițitură. Îmi amintesc perfect mișcarea aceea ritmică, felul în care se străduia, cu răbdare, zi de zi. Sunt unele dintre cele mai vii amintiri din copilăria mea timpurie, și asta poate pentru că nu era vorba doar despre mâncare, ci despre apropiere, grijă și felul în care încerca bunica să mă liniștească. După care lucrurile s-au schimbat. Dintr-odată, mi s-a deschis apetitul și îmi era din ce în ce mai foame. Pe atunci nu puteam să-mi explic care fusese declanșatorul sau ce anume produsese acea schimbare, dar, studiind atât de mult obezitatea și lucrând îndeaproape cu copii, am ajuns să înțeleg că, de fapt, totul pornește „de sus” – totul are legătură cu psihicul.

În cazul meu, a contat mai ales faptul că eram departe de părinți. Locuiam la bunici, pe o stradă minunată din Târgu Jiu, și, deși îmi plăcea acolo, simțeam un gol imens. Din cauza distanței, părinții și fratele meu veneau să mă viziteze destul de rar, însă de fiecare dată ajungeau de la București încărcați cu tot felul de cadouri și de dulciuri. Ei îmi ofereau iubire, iar eu mâncam iubire. Nu puteam să spun „Stop!” Mâncatul excesiv devenise o formă de alinare, îndulcind fiecare despărțire. Îmi amintesc și acum zilele în care mergeam pe peron să-i aștept sau momentele în care plecau, iar eu rămâneam în urmă, neputincios. Abia acum îmi dau seama cum au contribuit toate astea la modul în care m-am raportat mai târziu la mâncare și la nevoia mea de a umple un gol.

Dar, pe atunci, cuvântul „obezitate” nu exista

Pe la 4 ani, am simțit pentru prima oară că sunt diferit. Eram, într-adevăr, mai masiv, iar asta îmi dădea și o oarecare putere, pentru că toți voiau să fie în echipă cu mine la tot felul de jocuri. Înainte de ’89, joaca între copii era ceva mai agresivă, și uite-așa m-am ales cu o cicatrice care nu a dispărut nici acum, la mai bine de 35 de ani de la incident. Pentru că eram cel mai mare din grădiniță și nu prea putea nimeni să se lupte cu mine, niște colegi m-au legat într-o zi de un scaun și mi-au înfipt un creion în obraz. Ca să le arăt că nu am nimic, m-am dezlegat, m-am ridicat și m-am plimbat prin grădiniță cu creionul în obraz, purtându-l ca pe un semn de putere și speriindu-i pe toți cei care îmi ieșeau în cale. Era modul meu de a le arăta că sunt invincibil. Nu aveam nicio problemă cu asta, ba din contră, mă simțeam bine, puternic, încrezător.

În primă fază, mi se păruse o schimbare pozitivă, însă bunica începuse să-și pună niște semne de întrebare. Mutase zahărul pe un raft mai sus, apoi mai sus, fiindcă îmi plăcea să-l mănânc cu pâine – cei din generația mea știu că acesta a fost desertul copilăriei noastre. Intervenise, așadar, un soi de dependență, care mă ajuta să câștig probele de forță și să pierd probele de viteză. Nu mai puteam să sar la capră, oboseam dacă mergeam prea mult, iar de alergat nici nu se mai punea problema.

Mintea unui copil care suferă de obezitate reține niște detalii incredibile, iar pentru mine momentul-cheie a fost când a trebuit să mă duc la ziua fetiței de care îmi plăcea. Aveam o pereche de blugi noi-nouți, pe care mi-i adusese mama din străinătate. Erau croiți pentru vârsta mea, 6–7 ani, însă mi-a fost imposibil să-i îmbrac. Oricât aș fi tras de ei, nu reușeam sub nicio formă să-i bag pe picior. Atunci m-am gândit pentru prima oară că s-ar putea să am o problemă, că trebuia neapărat să fac o schimbare, însă abia picase comunismul, se deschiseseră frontierele, iar în țară intrau din ce în ce mai multe produse, în special dulciuri. Un moment nefavorabil pentru un copil care vrea să slăbească, nu?

Cuvântul „obezitate” începe să prindă contur

Îmi amintesc de magazinele de vizavi de școală, pline cu tot felul de bunătăți. În fiecare zi, începeam dimineața cu o „cură de slăbire”, rezistam tentației de a cumpăra ceva, dar pe la mijlocul zilei cedam. Obezitatea nu ține cont de motivație sau de conștiință; chiar dacă înțelegi problema, nu e deloc ușor să te abții, iar la copii tentația e și mai puternică. Dimineața, deși te trezești fiindu-ți foame, încă poți să-ți controlezi impulsurile, însă pe parcursul zilei capacitatea de a spune „nu” scade treptat, iar pofta devine tot mai insistentă.

Orice copil care suferă de obezitate are o sclipire în privire atunci când vorbește despre ce îi place să mănânce; în schimb, contrastul cu copiii subponderali e izbitor. Ei nu se trezesc fiindu-le foame; ochii lor nu strălucesc atunci când vorbesc despre mâncare. Nu există acea sclipire care spune: „Vreau, vreau acum, vreau tot!” Pentru copilul cu obezitate, fiecare gust devine o mică sărbătoare, dar și o bătălie cu sine însuși, cu o dependență care nu e ușor de stăpânit. Chiar și ca adult, când reușești să-ți schimbi stilul de viață, rămâne o urmă, o amintire a luptei zilnice, o bătălie cu propriul corp, cu propria minte și cu regulile nescrise ale dorinței.

Dacă o privești dincolo de definițiile medicale, obezitatea e atât o stare a minții, cât și o stare a corpului. În limbajul medicilor, totul pare simplu: greutate, înălțime, indicele de masă corporală, procente, curbe de creștere, dar, dincolo de cifre, e povestea fiecărui copil, a fiecărui adult care poartă cu sine o foame ce nu e doar fizică. Copilul care suferă de obezitate nu se trezește flămând de mâncare, ci e flămând de ceea ce promite mâncarea. Nu e vorba doar despre poftă, ci și despre memorie. Corpul își amintește gusturile care i-au adus alinare, iar mintea le cere din nou, chiar și atunci când nu e nevoie de ele. Adevărata vindecare nu e să nu mai simți pofta, ci să poți să trăiești cu ea – să o recunoști, să o privești, și totuși să spui „Nu acum!”

Dar e atât de greu să reziști tentației și nimeni nu ar trebui să treacă singur prin asta. Toți avem nevoie de un erou doar al nostru, de cineva care să ne vadă, să nu ne judece. Bunica mea făcea gimnastică în fiecare zi – 30 de minute, fără excepție. Era disciplinată, fără să facă din asta o mare cauză, și înțelesese instinctiv ce înseamnă să te menții viu. Ea a fost cea care m-a pus prima dată să fac mișcare, cea care mi-a înrădăcinat în minte ideea că activitatea fizică e o formă de grijă, o formă de iubire. Îmi amintesc perfect exercițiile noastre: bicicleta pe spate, mișcările de brațe, cum mă încuraja să nu mă opresc, chiar dacă nu mai puteam. Eu, copilul care suferea de obezitate, o priveam ca pe o eroină – era singura care credea cu adevărat că pot să fiu altfel.

Când ești mic, e suficient să ai un om care să creadă în tine, și atunci totul devine puțin mai ușor. Poate de aceea spun mereu că sprijinul familiei e esențial – un copil trebuie să vadă în părintele lui un ajutor, nu un judecător. Trebuie să vadă un model, o promisiune că schimbarea e posibilă, pentru că, în majoritatea cazurilor, copilul care suferă de obezitate poartă și o povară tăcută. Chiar dacă spune că nu-l deranjează, undeva, în adâncul lui, durerea e prezentă, ascuțită. Când îl întrebi pe un copil cât de mult îl afectează glumele din grupurile de prieteni sau de colegi, poate răspunde cu 2 sau 3 din 10, dar adevărul e de multe ori 11 din 10.

Cuvântul „obezitate” devine o realitate

Țin minte perfect un moment care mi-a schimbat complet perspectiva. Eram în clasa a IV-a sau a V-a. Colegii se jucau în pauză „lapte gros” și mi-am dorit să mă joc și eu cu ei, însă un băiat s-a uitat la mine și mi-a spus fără nicio ezitare: „Tu nu vezi cât de gras ești? O să ne rupi coloana!”

Avea dreptate. Poate nu în felul în care și-ar fi dorit un adult să fie spus adevărul, dar copiii nu știu să filtreze ce cred, ei îți spun exact ce gândesc, iar eu am simțit, în secunda aceea, cum mi se închide o ușă. A fost momentul în care am fost exclus nu doar din joc, ci din normalitate, din parametri. Pentru prima dată, mi-am dat seama că trupul meu nu era doar al meu, ci era un lucru pe care ceilalți îl observau, îl evaluau și îl foloseau ca să mă țină la distanță. Mai târziu, ca adult, mi-am dat seama că a fost o excludere dureroasă, dar pe care atunci am considerat-o „meritată”. Așa funcționează rușinea: te face să crezi că suferința ta are un sens.

În liceu, a devenit și mai complicat. Fetele preferau băieții înalți, slabi, cei pe care îi vedeai pe podium la Balul Bobocilor. Eu eram mic, gras și invizibil, iar invizibilitatea doare altfel: nu te respinge cineva, ci pur și simplu nu exiști.

89 de kilograme și 1,40 metri înălțime – final de clasa a IX-a

Și de aici au început dietele. Zeci de diete. Zeci de încercări. În fiecare săptămână, alta: cura de 10 zile, de 7 zile, dieta disociată, regimul recomandat de un prieten de-ai tatei, care nici măcar nu era medic. Îmi umplusem casa de foi, rețete, promisiuni, pe care le memoram, le încercam, le uitam și apoi le reluam. Dacă slăbeam 11 kilograme, puneam înapoi 18 kilograme. Credeam că la asta se reduce lupta mea: voință, restricție, suferință. Credeam că, dacă nu reușesc să țin o cură până la capăt, vina îmi aparține în totalitate. Nu m-a mirat deloc faptul că, la reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului, colegii mei m-au întrebat în glumă dacă mai țin cura cu ciorbă de varză – celebra cură cu ciorbă de varză, 7 din 7, pentru care devenisem, la un moment dat, bătaia de joc a liceului, fiindcă mereu aveam caserola cu mine.

 Cuvântul „obezitate” devine sinonim cu „problemă”

Într-un final, am descoperit ceva ce a rămas pentru mine o regulă fundamentală: cea mai bună „cură” este cea care funcționează pentru tine. Nimic nu e universal, nimic nu e garantat, iar ceea ce a funcționat pentru mine nu va funcționa în totalitate pentru un alt copil. Poate acesta este și motivul pentru care, de fiecare dată când vorbesc cu un copil care suferă de obezitate, simt că intru într-o poveste familiară. Uneori, îmi sunt de ajuns și trei cuvinte ca să-i intuiesc traseul, pentru că am trecut prin toate etapele: copilăria complicată, adolescența incomodă, anii în care corpul nu se potrivea cu vârsta. Eu nu am fost un copil care „s-a îngrășat puțin”, ci unul care a dus boala de foarte devreme și până foarte târziu.

„Batoză”, „Grasomega”, „Gară”, „Porchete” – ăsta eram eu în ochii prietenilor mei. N-am știut niciodată cum să le spun că mă doare, în schimb, râdeam cu ei. N-au știut niciodată cum să-mi spună că își fac griji pentru mine, în schimb, mi-au zis că sunt gras. Cu timpul, am înțeles că uneori cruzimea vine din neputință, din imposibilitatea de a articula faptul că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie.

Mai târziu, când am slăbit, glumele s-au transformat și ele, așa că din „Porchete” am rămas doar „Chete”. Poreclele m-au urmărit multă vreme și, chiar dacă nu mai dor, ele nu au dispărut niciodată. Sunt ca niște cicatrici care îți amintesc în fiecare clipă că nu mai vrei să trăiești vreodată în acel corp și poate că din asta se naște chiar motivația. Totuși, există și o altă extremă, o teamă care prinde rădăcini după ce reușești: frica de a te întoarce, o foame nouă, nu de mâncare, ci de control. E un soi de anorexie a celor care au suferit cândva de obezitate: nu din vanitate, ci din spaimă – o spaimă care te ține treaz, vigilent, atent la fiecare alegere.

*

Din această carte vei afla:

• ce înseamnă o curbă de creștere normală;
• când este necesar un consult de specialitate;
• care sunt semnele timpurii ale tulburărilor endocrine;
• ce măsuri concrete pot susține o dezvoltare sănătoasă;
• cum recunoști o boală autoimună și principalele particularități;
• de ce anorexia nu este un moft, ci o afecțiune psihiatrică;
• care sunt pilonii principali pentru o dezvoltare armonioasă;
• care sunt cei mai prezenți și periculoși disruptori endocrini.

Cartea poate fi precomandată cu 20% reducere și autograful autorului.