Cum poate Romania sa faca surfing pe creasta valului doi al crizei

Fără a intra în corul bocitoarelor negre privind actuala criză, trebuie să recunoaştem că din ce în ce mai multe semnale arată că valul doi al crizei va fi mult mai “înalt” şi mai periculos decât cel din 2008. Cum se poate imuniza România împotriva efectelor negative ale contagiunii incertitudinilor din Zona Euro?

Este necesar ca România să găsească “poziţia perfectă” sub acest val şi să iasă din el fără “stricăciuni majore”. În plus este necesar ca principalii decidenţi de politici macroeconomice (preşedintele Băsescu şi guvernatorul BNR, acad. Mugur Isărescu) să “simtă” valul, să “empatizeze” cu vibraţiile lui încă din perioada de formare a acestuia, în largul mării.

Acest deziderat este dificil de realizat. România – ca de altfel multe ţări din UE – este prinsă între ciocan şi nicovală. Rămânerile în urmă istorice în ceea ce priveşte reformele structurale, mentalitatea predominantă neconformă creşterilor de productivitate şi competitivitate, riscul ridicat de volatilitate al efectelor positive ale planului de ajustare fiscală, rezistenţa la reforme în sectoarele de sănătate şi învăţământ dar şi riscul ridicat al reînvierii populismului pe măsura apropierii alegerilor sunt grave şi împietează puternic asupra deciziilor macroeconomice, limitând la maximum marja de manevră.

Deşi suntem la mai mult de 2 ani după semnarea acordului cu FMI, reglarea fină este departe de a fi considerată etapa în care ne aflăm în ceea ce priveşte combinaţia optimă de politici macroeconomice. Deficitele persistente din sectorul public de pensii şi sănătate, arieratele immune parcă la orice terapie aplicată, pierderile consistent înalte ale companiilor de stat şi lentoarea reformelor structurale ne macină puternic optimismul cu privire la viitorul imediat şi pe termen mediu.

Totuşi, un scenariu şoc, bine gândit şi aplicat raţional, poate fi pus în operă pentru ca România să evite clasamentul celor mai lovite ţări de valul doi al crizei economice, ce stă să lovească lumea în maximum 4 luni de zile. Probabil că luna februarie va reprezenta apogeul celui de-al doilea val. După calcule destul de credibile, riscul ca România să intre din nou în recesiune este destul de ridicat, cu toate meritele oferite de titlul de vicecampioană la “duritatea” ajustării fiscale în ultimii 30 de ani în UE (ţara noastră are o viteză de ajustare de 1,9% din PIB pe an, reducere a deficitului bugetar structural).

România a ajuns într-un punct de cotitură. Dacă nu ia măsuri de stimulare economică riscă să intre în capcana creşterii economice mici (ritmuri medii de 2,5-3% pe an, la nivelul estimat al creşterii PIB potenţial), adică să rămână în stagnare. Dacă încearcă să ia măsuri de stimulare, riscă să intre din nou în criză fiscal-bugetară – criză de lichiditate.

Şi oricum, pentru a lua măsuri de stimulare economică, statul nu prea are bani. Minimul de spaţiul fiscal creat de ajustare a fost prost folosit sau/şi este neutralizat de rigiditatea ridicată a cheltuielilor de la buget. Pierderea de venituri la bugetul de stat pentru 2012 va fi de circa 600 de milioane de euro, doar din cauza faptului că România va avea o crestere economica la jumătate fata de ce s-a prognozat până acum. Reluarea creditării se face lent, BNR fiind obligata sa impuna masuri prudentiale si chiar daca ar încerca să ducă dobanzile în jos, bancile comerciale nu raspund pe cât ar trebui impulsului dat de banca centrală (bancile din Romania s-au invatat sa nu mai crediteze sectorul real, considerandu-l riscant, limitându-se la a cumpăra obligatiuni si titluri de stat inlaturand concurenta si tinand dobanzile sus pentru companii si pentru populatie, prin efectul de crowding out. Romania are cel mai scazut grad de absorbtie al fondurilor europene. Dacă excludem prefinanţarea găsim un grad de absorbţie efectivă de doar 4%. Risipa banilor publici continua. Investitiţiile publice nu sunt prioritizate. Avem 40.000 de proiecte publice in care statul baga bani. Proiectele in care se investesc bani publici sunt multe dintre ele lipsite de importanta, având efecte de multiplicare reduse. Multiplicatorul investitiilor publice este de 0.5, adică la 1 leu investit din bani publici se intorc prin efecte de multiplicare doar 0.5 lei.

România trebuie să evite scenariul negru, dat de înlănţuirea şocuri externe şi/sau şocuri interne deteriorează mediul macroeconomic ® creşte incertitudinea pieţelor financiare ® explodează CDS ® intrăm în default parţial – determinat de imposibilitatea accesului pe pieţele externe + deprecierea masivă a leului ® criză de lichiditate la nivel bugetar s.a. Cercul vicios poate fi cu greu spart deândată ce am intrat în el. Soluţia îndatorării nu mai reprezintă o opţiune demnă de luat în seamă, din moment ce România a depăşit de ceva vreme pragul de sustenabilitate. Orice împrumut suplimentar va adânci ratele mici de creştere economică, va pune presiune pe ratele reale ale dobânzii şi va face economia mai puţin imună la crizele viitoare.

Trebuie să avem în vedere un lucru, care este cert. La nivel mondial banii vor fi mai puţini şi deci mai scumpi. Un pachet de măsuri urgente cred că ar trebui adoptat până la sfârşitul lunii noiembrie – cel târziu. Sau oricum, pe un termen cât mai scurt cu putinţă.

1. Remanierea guvernamentală. Miniştri cu competenţă macroeconomică recunoscută la Finanţe şi Economie.

2. Constituirea unei celule de criză la nivelul Ministerului Finanţelor Publice, care să implementeze un set de indicatori de fiscal stress / indicatori fiscali de avertizare timpurie, în conformitate cu metodologia internationala.

3. Reâncărcarea luptei cu evaziunea fiscală. Cei 4-7 miliarde de euro estimaţi ca pagubă anuală la bugetul de stat provocată de mafia grâului plus cei 2 miliarde de euro anual pierdere de venituri din evaziunea pe fructe-legume-flori ar ajuta foarte mult.

4. Prioritizarea proiectelor publice şi îngheţarea celor ce nu intră în listă. Oricum efectele de multiplicare sunt reduse pentru investiţiile publice. Putem aduce aici o economie de cel puţin 1% din PIB, dat fiind ca ultimele doua luni ale anului aduc cele mai mari alocări de investiţii publice.

5. Îngheţarea achiziţiilor de bunuri şi servicii. Economie la maximum la acest capitol, inclusiv prin reforme în sectorul sanitar.

6. Ieşirea de urgenţă pe pieţele externe pentru împrumuturi pe termene medii. Aici mai avem puţin spaţiu şi el trebuie folosit acum. Peste câteva luni nu vom mai avea acces facil pe pieţele externe.

7. O estimare realistă a creşterii gradului de absorbţie a fondurilor europene + restul sumelor rămase să intre într-un Fond de Relansare Economică alături de sumele neatrase de celelalte ţări de coeziune + cerere către CE pentru ca sumele aferente cofinanţării să nu fie incluse în deficit + declararea TVA ca exigibil.

8. Reforme rapide în sectorul companiilor de stat. Reducerea pierderilor în acest domeniu este esenţială. Soluţia managerilor privaţi poate fi bună, dar este greu de implementat pe termen scurt. Şi aici timpul presează.

9. Îngheţarea vânzării pachetelor de acţiuni la companiile strategice. Nu este momentul nici ca preţ şi nu este oportună nici ca idee – când majoritatea ţărilor îşi ţin perlele ca potenţiale active colaterale în cazul apariţiei unor probleme grave de lichiditate.

10. Relaxarea politicii monetare de către BNR pentru a stimula relansarea creditării. Fără activarea pârghiei creditului, România are mari şanse să intre din nou în recesiune sau să joace cu rate de creştere economică scăzute pe termen lung.

11. Instituirea unei reguli fiscale 0,5% din PIB tinta de atins pentru deficitul bugetar structural până în 2016 + regulă privind plafonarea datoriei publice la maximum 45% din PIB, cu actiuni corective la anumite praguri.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro