Cum răspund experții ruși când sunt întrebați de Tezaurul României de la Moscova – aroganță și dispreț în fața unui furt după toate normele

La mai bine de 100 de ani de când autoritățile române au trimis la Moscova cele 41 de vagoane conținând toată avuția națională de la vremea respectivă, Tezaurul pare mai departe ca oricând de momentul repatrierii.

Șansele de a-l recupera vreodată sunt cu atât mai mici astăzi, când Rusia s-a întors practic cu spatele la Occident și la normele internaționale, dar au fost la fel de mici și în anii trecuți.

Asta chiar dacă subiectul Tezaurului mai apare periodic în discursul public din România, adus acolo, fie de politicieni sau de guvernatorul BNR, fie de istorici și jurnaliști.

Acesta este cel mai vechi litigiu al României, fiind cu adevărat unic în lume. Nicio altă țară nu și-a însușit avuția altui stat, care i-a încredințat-o spre păstrare, cu acte în regulă.

Una dintre cele mai bune documentări făcute în România pe acest subiect este cea a jurnalistului Marian Voicu, în cartea „Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani”, apărută la Humanitas în 2016.

Lucrarea prezintă documente și informații care sunt utile oricui vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat în această poveste de 100 de ani, care a început în 1916 și 1917, când autoritățile române de atunci au luat decizia să trimită la Moscova avuția națională pentru a o salva de armata germană cu care eram în război.

În ciuda unor semnale de alarmă, varianta rusească a fost preferată celei în care Tezaurul ar fi fost încărcat pe un vapor și trimis la Londra, din cauza costurilor foarte mari cu asigurarea unei încărcături atât de valoroase.

Nava ar fi trebuit să navigheze prin ape în care submarinele germane făceau viața complicată nu doar navelor militare, ci și celor civile.

Decizia autorităților române a fost luată și în contextul dorinței, ba chiar a insistenței, rușilor, care erau dezamăgiți de faptul că armata română s-a dovedit a fi sub așteptări în Primul Război Mondial (după dezastrul de la Turtucaia).

Aliații ruși și-ar fi dorit astfel o garanție că România nu va capitula rapid lăsând complet descoperit frontul rusesc.

„Expedierea aurului românesc la Moscova era menită să strângă și mai mult legăturile de alianță între cele două țări ale noastre și sosirea întăriturilor rusești va fi astfel mult ușurată”, îi spunea ambasadorul rus Aleksandr Mosolov lui I. I. C. Brătianu, potrivit documentelor citate în carte.

Primul tren cu Tezaurul a fost trimis de la Iași la Moscova în decembrie 1916 și era format din 17 vagoane încărcate în principal cu monede și lingouri de aur ce aparțineau BNR, plus bijuteriile reginei Maria.

Încărcătura era estimată, la valoarea banilor de atunci, la peste 314 milioane de lei aur (la care se adăugau cele 7 milioane de lei aur, la cât erau estimate bijuteriile reginei).

Al doilea transport a fost trimis la Moscova în iulie 1917, chiar în ajunul ofensivei germane, iar valoarea acestuia era mult mai mare decât în cazul primului tren.

De data aceasta au ajuns în Rusia 24 de vagoane care conțineau aurul și averile BNR și ale băncilor și instituțiilor private din România, tezaur estimat, la valorile de atunci, la 6,5 milioane de lei aur.

De asemenea, în cel de-al doilea transport au fost încărcate și mare parte din patrimoniul artistic și cultural al țării, mii de tablouri și lucrări de artă, odoarele mănăstirești precum și fondul arhivistic al României.

Mai trebuie spus că al doilea transport a fost trimis în Rusia într-o perioadă foarte tulbure pentru această țară, când revoluția bătea la ușă (insurecția bolșevică a început trei luni mai târziu, pe 25 octombrie 1917).

Ulterior, lucrurile au luat o întorsătură pe care nu o anticipa nimeni, iar România ajunge să se lupte, atât cu germanii, cât și armata bolșevizată a Rusiei.

Aceasta din urmă devastează mai multe orașe din Moldova, Galați, Pașcani etc, în timp ce se retrage spre Rusia.

În 1918, relațiile diplomatice dintre cele două țări sunt rupte, iar Sovietul Comisarilor Poporului din Rusia, sub semnătura lui Troțki, îi anunță pe guvernanții de la București că „Tezaurul de aur al României nu va mai putea fi obținut de „oligarhia română”, iar Consiliul comisarilor ia asupra sa toată răspunderea pentru conservarea acestui fond care va trebui să fie remis în mâinile poporului român”.

Chiar dacă această declarație nu a stârnit atunci prea multă emoție la București, românii nu vor mai avea niciodată acces la propriul Tezaur pe care-l încredințaseră spre păstrare aliaților ruși.

În anii următori însă, presa internațională va publica informații și investigații despre cum aurul românesc este folosit la tot felul de plăți pe care puterea bolșevică le-a făcut în Suedia, Franța, Marea Britanie, SUA dar și în Asia Centrală și China.

Noua putere din Rusia avea nevoie de bani pentru reface țara după războiul civil și foametea care a urmat, iar rezervele de aur ale țarului, considerate unele dintre cele mai mari din lume, s-au dovedit insuficiente.

În anii 1935 și 1956 două mici părți ale Tezaurului au fost într-adevăr restituite României, prima dată fiind vorba despre arhive (împreună cu osemintele lui Dimitrie Cantemir) iar a doua tranșă fiind formată din obiecte de artă.

Chiar dacă Ceaușescu a invocat la un moment dat declarația Sovietului Comisarilor cum că „tezaurul va fi predat poporului român”, niciodată aurul trimis la Moscova în 1916 și 1917 nu s-a mai întors în România.

Iar motivele invocate au fost diverse:

„În ceea ce privește aurul, BNR deține documente inatacabile, partea rusă pretinde că nu găsește în arhive versiunea rusă a documentelor, fie că aurul a fost furat de albgardiști, fie a fost cheltuit pentru mișcările comuniste, inclusiv cea românească, fie că deschiderea acestui subiect ar duce la concluzia că românii sunt datori rușilor.

Pentru români chestiunea Tezaurului e simplă: „le-am dat rușilor toată avuția noastră, spre păstrare, cu acte în regulă. De 100 de ani le-o cerem înapoi.”

Dar și pentru ruși situația e la fel de simplă: dacă tot țineți să dezgropăm trecutul, s-ar putea să constatăm că, de fapt, voi ne sunteți datori pentru bunurile lăsate în România în timpul primului război mondial, pentru distrugerile provocate armata română în Uniunea Sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial, pentru neplata reparațiilor de război, pentru ocuparea Basarabiei etc, ba chiar și pentru intervenția armatei române în Ungaria, în 1919, împotriva bolșevicilor unguri”, scrie Marian Voicu.

Dacă la începutul articolului spuneam că problema Tezaurului este cu atât mai greu de pus în discuție în aceste vremuri, nu ar trebui să se înțeleagă de aici faptul că dacă n-ar fi existat războiul din Ucraina, șansele ca rușii să ne dea averea înapoi ar fi fost mai mari.

În cartea „Tezaurului României de la Moscova” sunt intervievați mai mulți experți ruși, unii care fac parte din comisia mixtă înființată de cele doua state pentru a rezolva problema, și care arată că ceea ce pentru noi este un simplu furt, pentru ruși este complet altceva.

Interviurile sunt făcute înainte de 2016, deci cu mult înainte de războiul din Ucraina.

„Eu nu-mi imaginez nici în prezent, nici în viitor că o conducere a Rusiei s-ar apuca să dea înapoi ceva României”

Aleksandr Konovalov, președintele Institutului pentru Evaluări Strategice din Moscova, întrebat de Liviu Iurea dacă chestiunea Tezaurului este una istorică sau politică răspunde în felul următor:

„Când e vorba de asemenea valori…vorbim despre ceva important. Dar istoria țărilor noastre este bogată.

Încă mai căutăm aurul lui Kolceak- rezerva de aur țaristă care a fost evacuată în Siberia și nu se mai știe pe unde s-a rătăcit. Mai e aurul nostru din Japonia…

Așadar e greu de crezut că aceste probleme vor fi rezolvate în viitorul apropiat și că cineva îi va da ceva cuiva deoarece prea multe straturi s-au suprapus între timp.

Atunci când au loc evenimente de calibru atât de mare, cu un război civil sau un război mondial, toate părțile implicate au mult de pierdut și nu se reușește o recuperare completă, nici pe departe.

Războiul e foarte costisitor, trebuie să ne împăcăm cu asta. Eu nu-mi imaginez nici în prezent, nici în viitor că o conducere a Rusiei s-ar apuca să dea înapoi ceva României.”

„Rusia, ca moștenitoare a URSS, consideră că dispune de niște avantaje în raport cu România”

Un alt rus intervievat în carte, Vladimir Bruter, expert la Institutul pentru Studii Politice și Umanitare din Moscova, răspunde în felul următor, atunci când i se spune că pentru ministrul de externe român restituirea tezaurului ar fi „o chestiune de onoare”:

„Dacă acesta este felul în care gândește opinia publică din România atunci trebuie să știți că în Rusia opinia publică gândește altfel. Ca urmare a evenimentelor din 1944-1945, Rusia, ca moștenitoare a URSS, consideră că dispune de niște avantaje în raport cu România.

Dacă România nu se va încrâncena să ceară imediat recuperarea atunci e posibil ca anumite lucruri să se urnească. Se va întâmpla lent însă iar rezultatul se va vedea doar la finalul acestui proces.

Dacă România e gata să accepte că procesul va fi îndelungat și va cuprinde spectrul complet al relațiilor atunci procesul poate să nu fie unul negativ.”

Ce înseamnă spectrul complet?

„Înseamnă că Rusia trebuie să fie sigură că România îi va fi partener. Cel puțin în domeniile în care suntem parteneri. Rusia se poartă foarte diferit cu prietenii și cu dușmanii, trebuie să se înțeleagă și în România asta.”

„Urmele s-au pierdut”

O altă persoană intervievată în carte este Victor Vladimirovici Iscenko, secretarul Comisiei comune, director adjunct al Institutului de Istorie Universală al Academiei de Științe a Federației Ruse:

„Cel mai important era să dăm de urma aurului românesc, aici, în Rusia. Cercetătorii noștri au lucrat în arhive și în pofida calificării lor înalte nu au reușit să găsească nimic.

Voi menționa un singur nume Tatiana Pokivailova, care se ocupă de istoria recentă a României. Atât ea cât și Lidia Semenova au depus multe eforturi pentru a găsi documente și anumite documente s-au găsit.

Dar la cea mai importantă întrebare- „Unde se află aurul?”- nu s-a găsit un răspuns. Urmele s-au pierdut.

Din ce am reușit să reconstituim din documente, acest Tezaur a fost depozitat inițial la Moscova apoi a fost transportat în anii războiului civil la Samara și în alte locuri din Siberia.

O parte din aur a ajuns pe mâna Albilor, inamicii bolșevicilor ca să zic așa, adică a amiralului Kolceak, liderul guvernului retras în Siberia. Apoi când bolșevicii au avansat au scos tot ce era de valoare prin China, prin Manciuria și urmele s-au pierdut.”

Ce ne puteți spune despre opisul general al Tezaurului?

„Nu cunosc pe nimeni care să fi ținut vreodată în mână opisul.”

„Fiind realist îmi dau seama că nu se va întâmpla asta”

Serghei Mihailovici Golubițki, scriitor:

„URSS nu a avut această voință politică (să rezolve problema Tezaurului) deoarece vedea lumea împărțită între „a noastră” și „a lor”. România era lumea noastră pentru URSS și de aceea hotăra ce e bine și ce e rău și pentru România. Conducătorul ăsta e bun, celălalt nu. (…)

Nu cred că se va discuta despre o restituire directă cu toate că ar trebui, dacă e să revenim la statul etic, în respectarea valorilor. Fiind realist îmi dau seama că nu se va întâmpla asta.”

„Probabil că Rusia încearcă să nu creeze un precedent ca să nu apară pretenții și din partea altor țări”

Aleksandr S. Stîkalin, cercetător științific principal la Institutul de Studii Slavone al Academiei Ruse de științe, membru al Comisiei Mixte de istorie româno-ruse a Academiilor din România și Rusia:

„În Rusia există păreri diferite privind acest subiect. Există păreri că aceasta nu e una dintre chestiunile principale sunt suficiente alte probleme care ne influențează relațiile: problema Basarabiei, problema mitropoliilor din Basarabia, Transnistria și armamentul dislocat acolo.

Dintre toate, problema tezaurului nu e considerată cea mai importantă. (…) Probabil că Rusia încearcă să nu creeze un precedent ca să nu apară pretenții și din partea altor țări.”