Cum se stinge un sat în România
Satul Șirnea din comuna Fundata, județul Brașov este deja bine cunoscut de publicul românesc. Imagini feerice din acest sat de munte circulă destul de frecvent pe Internet. Și mulți poate își mai aduc aminte că localitatea a fost printre primele ”sate turistice” din regimul trecut. Programe ”culturale” ale ONT Carpați pentru turiștii străini se defășurau pe aici încă din anii 70. Dar, în conformitate cu reglementările de tip comunist, nu era permis ca turiștii străini să fie cazați în casele țăranilor, așa că aceștia se mulțumeau cu o vizită (la pas sau cu sania) prin sat, admirând câteva gospodării (ale satului necooperativizat) și eventual servind o ”masă tradițională” acompaniată de câțiva rapsozi populari, într-o locație amenajată pe plan local.
Satul Șirnea, la nord de DN 73
Extremitatea de nord a satului Șirnea este reprezentată de cătunul Podul Paltinului
(imagine preluată din Strategia de dezvoltarea Comunei Fundata)
Când a venit noua epocă, în condiții mai prielnice inițiativei private, satul acesta ar fi trebuit să evolueze mai departe pe coordonatele turismului rural pentru care dispunea de atuuri suficiente. Dar libera concurență a scos înainte alte locuri din zona Bran-Rucăr care i-au luat fața. Nu vorbim doar de satul reședință de comună Fundata, așezat mai aproape de șoseaua națională ci mai ales de alăturatul Moeciu (de Jos și de Sus) unde au apărut pensiuni mai impunătoare, cu atracții de confort sporit pentru turiști. Șirnea a rămas într-o relativă înapoiere, chiar sălbăticie, cu zone de peisaj minunate dar parcă neglijate și chiar urâțite uneori de intervenții neinspirate și cu o populație prea puțin pregătită pentru a practica ospitalitatea turistică. Dacă mai adăugăm și starea precară a drumului de acces dinspre șoseaua națională, răsfirarea (specifică) a gospodăriilor cocoțate pe câte o coastă greu accesibilă, resursele de apă insuficiente, înțelegem de ce ani la rândul turismul rural a bătut pasul pe loc la Șirnea, în ciuda startului prematur din vremea ONT-ului și a câtorva așa zise tradiții locale pe care s-a bătut monedă o vreme. Era perioada când în promovare se implicau publicații importante ca revista Formula As și în Șirnea se organizau anual fie competiții de schi fond pentru copii la nivel național, fie Ziua olimpică sau sărbătoarea Măsurii laptelui. Și chiar dacă interesul pentru turism nu a fost mic la vremea aceea (anii 90), efectele acestor desfășurări de forțe promoționale s-a văzut prea puțin peste timp.
E drept că pe teritoriul satului s-au ridicat câteva pensiuni cu oferte de cazare locală (unele chiar la nivel de adevărate hoteluri, cum a fost mai mulți ani la rând așa numita ”Vale cu struți” care a încercat să atragă publicul prin câteva exotice păsări australiene captive, ținute într-un staul autohton, ca și prin preparate culinare pe bază de ouă gigantice) dar turiștii nu au dat năvală. Și în timp ce schiul fond a cam dispărut treptat de pe la Șirnea, a mai apărut ca singură noutate de ofertă pentru timpul liber al turiștilor poposiți în aceste locuri, o oarece pistă pentru cicloturism semnalată prin câteva indicatoare greu descifrabile dar nu foarte vizibilă ca traseu amenajat și nici dispunând de vreun loc de unde să se poată eventual închiria necesarele biciclete pentru practicarea sportului menționat.
Manualele de turism rural definesc această activitate prin oferta specifică de cazare în locuințe tradiționale însoțită obligatoriu și de alte servicii complementare cum ar fi: etalarea de produse gastronomice populare, agrement și animație specifice zonelor sătești, transport cu mijloace tradiționale, pelerinaje la locașuri de cult consacrate, vizitarea unor ateliere meșteșugărești. Din păcate nici una dintre aceste variante nu este astăzi accesibilă la Șirnea, deși măcar pentru unele dintre ele ar fi existat premisele necesare. Și între timp satul Șirnea, satul turistic ce fusese cel mai mult mediatizat, a început să se confrunte cu o acută depopulare. Îmbătrânirea și rarefierea populației locale este cu atât mai îngrijoratoare cu cât satul de munte răsfirat prin văile și pe colinele semețe de la picioarele Pietrei Craiului nu a fost niciodată o aglomerare impresionantă de populație. Și totuși satul avea în urmă cu 20 – 30 de ani o școală cu patru săli clasă care se umpleau an de an cu elevi și părea să aibă viitorul asigurat; dar treptat aceștia au ajuns să se împuțineze până să poată încapea într-o singură sală de clasă, iar de vreo 2-3 ani cei 15-16 copii sunt transportați zilnic la școala din Fundata.
Despre depopularea satelor s-a scris destul de mult în România; din păcate abordarea multor asemenea texte nu mi se pare cea potrivită. Dincolo de șirurile interminabile de date statistice care ne arată inexorabil scăderea indicatorilor demografici (cu excepția mortalității), abordările ”de specialitate” nu ne oferă prea multe elemente interesante și utile pentru găsirea de remedii. Nu e suficient ca asemenea studii să constate depopularea (prin plecare la oraș sau în străinătate), ar mai trebui să vină și cu explicații pertinente asupra cauzelor specifice pentru fiecare zonă și chiar pentru fiecare localitate în parte. Citeam recent o teză aparținînd unui doctorant foarte preocupat de soarta ruralului, dedicată problematicii depopulării satului românesc și nu am putut reține din analiza ”sociologică” altceva decât glorificarea nostalgică a tradițiilor folclorice și istorice ale satului, alăturate cu teama exprimată ca nu cumva depupularea să aducă pe meleagurile noastre pustiite, populații noi, Doamne ferește, necreștine, venite de te miri unde. O asemnea viziune de Ev Mediu, lipsită atât de înțelegerea profundă a dinamicii locale cât și de cea a contextului regional și internațional nu poate să ne ajute prea mult în siuatia în care ne aflăm.
În speranța că o cunoaștere mai amănunțită a situației concrete poate ajuta mai mult, am să încerc în cele de mai jos să descriu situația unui colț din Șirnea, cătunul Podul Paltinului care ocupă extremitatea de nord a acestui sat (vecin cu primii versanți ai Piatrei Craiului). Personal, merg în acest loc de 30 de veri, an de an și cunosc destul de bine cum a evoluat. Și mai ales în ultimii ani, ceea ce constat mă întristează profund. Ar fi vorba despre aproximativ 25 – 30 de case răsfirate de o parte și de alta a drumului care duce către satul vecin Peștera, traversând o zonă destul de întinsă cu pâlcuri de pădure și pășuni. Dintre cele 30 de case care toate erau pline de viață în urmă cu treizeci de ani, astăzi mai sunt locuite permanent doar 8. Iar dintre acestea, numai 7 reprezintă case de gospodari cu vitele tradiționale aferente (cel puțin 2 până la 6 sau chiar 8 vaci). Alte câteva case vechi adăpostesc periodic (în special vara) pe urmașii vechilor proprietari sau pe citadinii care le-au cumpărat de la localnici. În plus, în zonă au mai apărut 6 – 7 vile noi, confortabile, aparținând de asemenea unor orășeni din Brașov, Ploiești sau București. Ba chiar este pe cale să se deschidă pe temelia unei case vechi renovate, un centru de formare Yoga (cu circuit închis pentru practicanți, ce apar destul de misterioși pentru localnicii care îi numesc pocăiți). Restul de case au rămas nelocuite și se degradează pe an ce trece, fiind fie de vânzare (dar fără succes deocamdată), fie părăsite pur și simplu de (sau fără) moștenitori. Dar toată întinderea de terenuri și case plus acareturile pentru vite ce formează (încă) un sit deosebit de armonios își datorează existența (și pitorescul) tocmai întreținerii pășunilor de la poalele muntelui pe tot parcursul anului. Stau mărturie a luptei grele duse cu natura timp de mai bine de un secol, pietrele mai mari sau mai mici rânduite la marginea parcelelor. În absența întreținerii riguroase a pășunilor și fânețelor, peisajul montan riscă să se degradeze, împădurirea să prevaleze, drumurile să se strice și mai mult, liniștea să se aștearnă și mai profund, netulburată măcar de o talangă ce semnalează vacile păscând și dând locului un aspect mai degrabă ”selenar”, nu neapărat pe gustul turistului.
Ceea ce este îngrijorator, este că dintre cele 7 familii menționate ca fiind active în creșterea vitelor, 4 sau 5 sunt alcătuite din persoane de peste 60 de ani rămase fără copiii plecați deja pe la oraș sau în alte sate și doar o singură familie are un fiu în vârstă de 20 de ani încă student la Brașov, care locuiește în casa părintească (cel puțin pe timpul vacanțelor). Dar nici acesta nu pare să aibă intenția de a-și continua viața în satul natal. Asta înseamnă că îmbătrânirea și depopularea vor continua și nu sunt nici un fel de semne că măcar una dintre gospodăriile existente va mai funcționa aici peste câțiva (dar nu prea mulți) ani. De curând, una din casele din cătun a fost achiziționată de un realizator britanic de film care a declarat că dorește să repare casa dar să păstreze aspectul ei original nealterat. Să fie acesta semnul unei renașteri în condiții de conservare a unui asemenea loc minunat ? Greu de presupus în absența unei oferte economice viabile. Turismul se poate dezvolta în mediul rural dar numai în prezența funcției economice de bază, cea agricolă. Fără crescătorii de vite tradiționali (chiar echipați cu motocositoare și cu autoturisme 4×4), Șirnea nu poate să asigure premize pentru dezvoltarea turismului rural. Poate ar mai fi încă timp pentru o intervenție serioasă, consistentă și cu viziune pe termen lung. Ar trebui deci, în primul rând să existe o strategie.
Să vedem ce ne spune în sensul acesta Strategia de dezvoltare a comunei Fundata de care aparține și satul Șirnea. Intervențiile avute în vedere de Strategia pentru 2016 – 2025 (accesibilă pe site-ul comunei) sunt prezentate în Tabelul alăturat. În rubrica din dreapta am inserat propriile mele comentarii bazate pe observația la fața locului.
INTERVIURILE HotNews.ro