„Da, e mai greu decât mi-am imaginat”. Lucruri pe care mi-aș fi dorit să le știu înainte să devin mamă

De ce nu vorbim despre asta între noi? N-ar fi mai ușor? N-am ajunge astfel să nu ni se pară „că doar mie mi se întâmplă” și că „doar pentru mine e copleșitor”, scrie o mamă într-un articol publicat de site-ul Totuldespremame.ro.

Dacă aș putea să mă întorc pentru o clipă la femeia care eram înainte de a deveni mamă, nu i-aș da sfaturi, nici instrucțiuni precise. I-aș spune doar atât: „Nu te speria! Va fi greu, va fi frumos, dar te va transforma”. Mi-aș fi dorit să știu, înainte să aduc pe lume copilul, că maternitatea nu începe în sala de nașteri. Începe cu un tsunami interior. Cu un amestec de entuziasm și frică pe care nimeni nu îl poate descrie complet. Mă credeam pregătită: ținusem în brațe mulți bebeluși – veri, nepoți, copiii prietenelor mele. Citisem cărți, fusesem la psiholog, vorbisem cu mama și cu surorile mele mai mari. Dar n-am aflat niciodată totul. Nici acum nu știu totul. Și tot învăț. Înainte să devin mamă aș fi vrut să știu…

Că iubirea asta mă va destabiliza

Mi-aș fi dorit să știu că iubirea maternă nu este doar intensă, ci destabilizatoare. Că nu vine ca o lumină caldă și liniștitoare, ci ca un val care îți schimbă centrul de greutate. Că nu te face doar fericită, ci și vulnerabilă până în măduva oaselor.

După ce mi-am ținut puiul pentru prima dată în brațe, voiam cu disperare să-l protejez. Aerul era prea rece, zgomotul prea puternic, lumea prea dură, oamenii prea nepăsători. Mă surprindeam anticipând pericole imaginare, verificându-i respirația, calculând riscuri, gesturi, cuvinte. Nu știam atunci că în perioada post-partum crește nivelul de oxitocină (așa-numitul „hormon al atașamentului”) și că valul acela de iubire crește – nu doar când îi văd ochișorii sau când îi simt mirosul fin de bebeluș. Studiile spun că dopamina, prolactina, serotonina sau cortizolul sunt în mare măsură responsabile de felul în care mă simțeam lângă copilul abia născut.

Mi-aș fi dorit să știu că această hiper-vigilență nu este un defect de caracter. Că vulnerabilitatea nu înseamnă anxietate patologică. Că atunci când simți că inima ta umblă prin lume în afara corpului nu înseamnă că ai pierdut controlul — înseamnă că ai creat o legătură profundă. Dacă aș fi știut toate astea, poate nu m-aș fi temut așa de tare de propria-mi sensibilitate. Poate aș fi înțeles mai devreme că iubirea asta de mamă te vulnerabilizează întărindu-te în același timp.

Mai multe, pe Totuldespremame.ro.