Dacă tot am trimis-o pe Diana Șoșoacă în Parlamentul European trebuie să ne asigurăm că încălzirea globală nu există, după cum simțim în aceste zile

Știre de azi: „În nordul Africii au fost aproape 50 de grade. Sunt valuri de căldură în mai multe zone ale lumii. Temperaturile nu mai coboară sub 35 de grade nici noaptea”.

Când Ioana Ene Dogioiu și Ion Cristoiu fac aceeași remarcă, aceasta poate ține, cu mare probabilitate, de starea vremii. Incongruenți în atâtea și atâtea subiecte, cei doi sunt supuși, ca oricare dintre noi, aceleiași temperaturi atmosferice. Vremea este numitorul comun. Și exact despre asta este vorba.

Am trimis în Parlamentul European nu oameni precum Dacian Cioloș, ci politicieni precum Diana Șoșoacă, au remarcat, amar, în aceste zile cei doi ziariști. Pe blogul lui, dincolo de miezul nopții, Cristoiu mai avea puțin și se închina a uimire.

Exemplul lui Dragoș Tudorache

În nordul Africii au fost aproape 50 de grade. Sunt valuri de căldură în mai multe zone ale lumii. Temperaturile nu mai coboară sub 35 de grade nici noaptea. Oamenii intră în râuri și în lacuri încercând să se răcorească.

Este o știre de azi. Și exact așa începe romanul SF „Ministerul pentru viitor”, al lui Kim Stanley Robinson. Am început să ne trăim, în mod accelerat, viitorul îndepărtat, cu care ne-am pomenit lângă noi.

Și, în fața evidenței temperaturii, îi alegem să ne conducă și să ne reprezinte exact pe cei care neagă încălzirea.

Nu doar Cioloș, cât și colegii săi din grupul de europarlamentari REPER au avut o activitate care le permite să fie angajați, dacă electoratul a ales astfel.

Europarlamentarul Dragoș Tudorache, de pildă, nici n-a mai candidat. Comisia Europeană îi va oferi un post legat de problema crucială a reglementării Inteligenței Artificiale, potrivit unor surse de la Bruxelles.

Nu i-au angajat cetățenii români, nu-i nicio problemă, îi vor angaja alții. În locul lui Dragoș Tudorache vom fi reprezentați de Luis Lazarus.

În ultimul moment

Dar poate că acesta este drumul normal. Elevăm atât de mult incompetența până când singura soluție e să intrăm, ca societate, în opoziție cu propria alegere.

În cartea lui Kim Stanley Robinson, o capodoperă de previziune și evaluare echilibrată a riscurilor, lumea acționează abia când amenințarea la adresa vieții devine iminentă. Ne mișcăm când orașele iau foc, pur și simplu. În ultimul moment. Atunci se naște o coaliție absolut de neimaginat cu doar câțiva ani înainte.

Așa cum e implauzibil astăzi ca marile bănci naționale să-și dea mâna cu mișcările ecologiste și ca ONG-urile să se pună la masă cu generalii armatelor. SUA, China și Rusia lucrează împreună, iar oamenii de știință schimbă informații ca să multiplice șansele pentru ca o competență comună să găsească soluții. Asta e în carte.

Deocamdată, noi suntem în faza în care premiem incompetența. De mâine se răcorește puțin.