D’ale porcului (2)

Zic în titlu cum am zis deoarece textul de față reprezintă un fel de rescriere a omonimului antecesor [*]. De catalogat acum drept episod sau variantă superioară, mai că zicându-i aceluia versiune subordonată sau secundă. Iar asta fiindcă oricât ar relua 2ă-3 idei sau informații, versiunea de față e mai brează, sinceră, serioasă, definitivă. Oarecum respectând mai facilul canon pe care-l impun profii de sat ori de cartier elevilor slăbuței, dincolo („în prima parte”) textul constituie un text accesibil, tinerel/studențel [*]. Așadar, însăilată fiind cu sens atent, cu autentică tragere de inimă și cu ecologică empatie, bașca creștinească iubire de semeni (lungimea și ornamentațiile vorbind de la sine), versiunea de față merită ceva mai osebită luare aminte.

E foarte posibil ca din respectiva primă tragere-n proțap de frigăruie sau în țeapă de momâie a temei [*] să mai reiau câteva detalii. Cu alte cuvinte recunosc că textul prezent conține sau poate conține și câteva mici elemente de plagiat. Mai exact autoplagiere. Tocmai de-aceea propun public să apelez, eventual, la ghilimelele autocitării. De-mi iese, dar nici fleacul acela nu va fi suficient întru pardonare, cer scuze anticipat, ba chiar mă leg să deversez compensator toate veniturile rezultate din publicarea acestui umil dar vesel și plin de succes articol (minus impozit la stat + TVA și taxă de timbru incluse) fie direct persoanei care se va dovedi destul de furioasă ca să mă dea-n tribunal, fie unui ONG dedicat egalității de șanse-ntre minorități, specii, genuri și regnuri. Însă ținându-se cont că aici voi aduce și alte (aproape inedite) argumente, voi scăpa necertat și nejegmănit, meibi. Pe scurt: pe motiv că n-am spus tot și nici în stilistica mai pe merit și suflet (+ altele despre care nu vă mai rețin/plictisesc), refac radical câmpul tematic al omonimului articol deja publicat [*].

În care/unde și când ziceam, printre altele [*], că fundamentul unei reanalizări a conștiinței românești față de economia planificării, târguielii, montării, reproducerii, creșterii, hrănirii, plimbării, sacrificării, conservării și devorării când nesățioase când raționalizate a porcului (respectiv a atitudinii față de porcul în sine, față de porcarii sezonieri sau profesioniști și față de consumatorii cărnii porcine) este oarecum așternut. Numai că la temelia unei vajnice și cinstite reconsiderări etnonaționale nu mai poți rămâne doar pe fundamente cuminți-tradiționaliste, convențional reținute și selectiv-patriotice. Problematica se cuvine regândită de la 0 (barat sau gol), oricum fără autocenzură, gândirea liberă conducând până-n pânzele albe un ison atitudinal policromatic, nou, eficient întru emanciparea epistemică și teoretică, întru doxologia, didascalia, didactica și pedagogia prezente și viitoare. Eventual, după modelul care urmează.

O dată, porniți vă rog de la observarea familiarității imemoriale dintre oameni și bestii numite porci. Pe masă fripți, în proțap învârtiți, sub masă vii și alergând printre mesenii convivi, porcii fură totdeauna nedezlipiți atât de ochii și gura noastră, cât și de șpițul piciorului și pleazna amical-bonomă a palmei peste-al lor dos dolofan. Iar dacă istoria tace mâlc despre ei este fiindcă, în netrebnicia sa, nici măcar despre oamenii adevărați și de rând nu zice nimic (ci numai despre tiranii domnitori, căpitanii-n război, boiernașii hulpavi).

Situația nu-i de ieri/alaltăieri sau de-un veac milenar, căci se poate remarca din chiar arhetipicul illo tempore respectiv dies irae dies illa. Când tot ce era ceva mai coios prin peisaj s-a cam ras/șters și făcut palimpsest. Pe lupul sau dragonoșarpele dacic ni-l vor fi șmanglit și prohibit latinii romani (asta explicând și de ce nu s-a mai găsit decât pe columna din Roma și pe metopele copiate-n ciment ale muzeului bucureștean). Pe taurul mitraic (preafrecvent printre coloniști) îl vor fi confiscat avarii de barbari, poate și hiperboreenii agatârși (posibil vegetarieni, asta explicându-le profunda lichefiere și asimilare sau confundare-n vecipururi prin peisaj). Iar cu bourul descălecării Moldovei dintr-un moroșan precis nu vor fi fost de-acord pecenegii, cumanii și bulgarii asăneștilor și basarabeștilor, ca și ulteriorii mitici ai capitalei în frunte cu oltenii. Iară cu toate că zburau acvilele și pajurile peste capetele străbunilor noștri aproximativ ca potârnichile, niciunul dintre răii de vecini nu ne-a lăsat a ne face din vreuna blazon, că le-aveau ei deja pe-amândouă, până la urmă obligând pe câțiva domnitori locali să se mulțumească cu corbul (un fel de cioară mai deșteaptă deși neagră ca o noapte proastă). Se făcu apoi că pe bietul Al.I. Cuza l-au dat jos tocmai c-a insistat pentru vultur, deși-i zisese monstruoasa coaliție bre noi te dăm jos că prea faci rivoluție ca un dictator, la care el nonconformându-se a pățit-o. Și geaba-u căutat ei un regișor mai timid prin Flandra aia de sub Franța, că dac-au auzit că respectivul ar fi venit la noi cu tot cu cucurigul cel galic… Noroc cu următorul prinț tatonat, care odată rege-n RO, deștept nu glumă, i-a prostit pe toți zicând mă da io-am venit cu propriu meu vultur de hohențolern din ditamai zigmaringăn, așa că zâtt, și să nu v-aud piuind! La care nimeni n-a mai zis nici măcar pâs (darmite să fi ciripit), și de-ar fi vrut nemaidându-le mâna. De ce nu totuși acvila sau măcar vulturul bicefal, eventual cu 2ă-3 cruci și săbii nu una, ast-a fu numai și numai de teama Rusiei cea îngrozitor de imperială, foarte probabil și Austria prin Banat, iar Ungaria prin olahii ungureni, vârându-și în același sens negaționist coada. Treaba din urmă o zic totuși cu-o mică ezitare, deoarece se știe: când/unde-și bagă dracul coada există riscul să mai iasă și ceva bun. (Vezi mândrețe de legende populare și capodopere ghioteiene cu de-alde Doctor Faustus, adică bunătate de literatură și filozofare de să-ți bați copiii, să-ți înșeli soția și-apoi să-ți iei gâtul nu alta.)

Oricum, ideea e că cu privire la bărbăție și sânge-n vine ar mai fi fost, discret și confidențial-domestic, domnul vier/mascur/porc. Nu mistrețul, că deja era luat ca blazon și herald de-o groază de nobili (cam de pe tot continentul), ar fi bătut la ochi ranchiunoși și ne-ar fi atras alte răutăți și invidii. Porcul cel umil și blajin, atât mai pe meritul și firea săracului regional cât și-ale boier-domnului mai corcit/alogen, acela era de fapt portretul neoficial al unui popor ca al nostru. Popor care (de-altminteri ca multe altele), îngrămădit între imperii hulpave, trebuia să supraviețuiească după schema: dintr-un an de secetă până-n anul viitor de inundații, între un tribut și un jaf, între un răzbel crud și o foamete cruntă, între un aprig sprint spre munți taciturni și revenirea cea deprimantă (câmp pârjolit, bordei incinerat, fântână cu cumpănă otrăvită). Toate cel mult bienal și cel puțin anual recurente. Atât doar că-n mijloc și iureș de asemenea varii chestii (timp în care oile erau suite și pitite-n norii crestelor), porcul va fi fost constant prezent, dempreună suferitor cu românul, gata oricând să-i salveze viața cu însuși sângele, carnea, coada/urechile și oasele lui.

Mai observați și atât de neștiuta-n detaliu și atotnepovestita istorie atât de multiseculară a bejeniilor pe motiv de abuz sau pizmă, ceartă parentală sau patriarhală, bătaie eventual fratricid, năvălire barbară, alungare șovină sau pur și simplu sațiu față de exploatatorii maligni și boiernașii haini. Nomadism, vagabondaj și pendulații în legătură cu care tre ținut cont că mai repede decât câinele nu putea alerga decât porcul (asin/cal n-avea cum fi la biata majoritate autohtonă lipit-pământului de sărmană). Și că, prin urmare, legat cu sfoară și nuielat bine peste antricoate și buculine, mai degrabă folositorul, dulcele-pe-cerul-gurii porc a însoțit la pas atât fuga-n munți a șerbilor simpli, cât și-n pădure a haiducilor sau altor voinici însetați de mardeală și mangleală. Ori de nu vă-ncumetați a v-afunda în asemenea istorii sociologico-sociale (e drept, din ele se poate ieși cu-n cap spart), pe cât de reale pe-atât de vechi și nedocumentate cu de-amăruntul, porniți măcar de la istoria recentă, recunoscând că porcul (nicidecum celelalte animale domestice) ne-a ajutat a supraviețui fizic sub comunism. Neintrând în cotele impuse, stenic controlate și drastic rechiziționate ale producției de viței, miei, curcani (struții, cormoranii sau tucanii nu ni se descoperiseră încă), nenumărabilii și-amărâții pui de găină (+ „petreușii” ghiarelor lor gălbejite) ne-au folosit pentru-a ne reține în trup doar o viață bleagă, leșinată, descurajantă, senilă. Însă macra roșie, slana, tendoanele și șoriciul porcilor ascunși prin toate cotețele satelor și-ale cartierelor urbane periferice (animalul nu face naz la furaj, nu pretinde-a fi scos la pășune, se mulțumește și doar cu lături, deșeuri, dejecții, porcării), acestea ne-au înviorat și colorat un pic obrajii palizi, făcându-ne respectiva viață umilă ceva mai viguroasă. Nu suficient ca s-avem și curaj să protestăm ori să obținem mai mult discernământ cerebral și volițional, dar măcar cât să putem sta-n picioare la coadă, să muncim (așa prefăcuți și hoțește cum munceam), să ne descurcăm pilește și șmecherește, să aplaudăm la orice miting organizat și să urlăm frumos și sacadat pe stadioane regizate cazon și civilizat.

De nu erau „adidașii” labelor de purcei, piftia ca aliment și meniu neaoș românesc ar fi devenit amintire. Ba poate nici cazemata de mămăligă n-ar mai fi stat fermă peste orice tranșeie și metereze gastronomice, de n-ar fi fost jumara friptă și untura dalbă de scroafă să-i motiveze și-mbărbăteze prestanța printre sau în loc de straturile de brânză/smântână/omletă/magiun prunar. Cât despre variatele feluri de poșircă de vin, alcool industrial, spirt medicinal îndulcit cu ceai, țuici de pufoaică sau găinaț (caremaidecare mai prohibite și toxice) – tot mangalița din stomacul național le-a combinat și-mpăcat cel mai onorabil. (Etc, etc, etc.) Și-atunci de ce, încă, de pildă, preferința aparent nobilă față de coarne și respectiv deprecierea (până la orbie și silă) față de rât? Culturologic vorbind, la modul empiric, pragmatic, cotidian și vitalist, pofta și intestinul nostru tot către rât respectiv creier de Vasilcă tânjesc. Ba chiar salivează, mestecă, înghit, absorb, mistuie, integrează, depozitează, fermentează și dejectează tot într-o veselie. Și nimeni nu adoră urechile și coada fripte ale oii sau vacii/boului/caprei, în timp ce protuberanțele extremităților porcului (lăsați coada și urechile, știm de ele demult, fiți atenți că de la răsăritul chinez și indochinez n-o s-așteptăm mult, că mintenaș ne apare și penisul) sunt delicatețuri, veritabile dulciuri pentru copii, gurmé pentru orice adult/adultă, ba și moș/babă cu sau fără dantură.

[Doar în dreapta paranteză a accidentului de potrivire fonetică și fonemică să pomenim și că atât de jinduitul, amușinatul, căutatul/vânatul și invidiatul adulter, mare dulceață și-adevărată virtute și-onoare pentru inima și mintea vieții adulte (adorat cu privire la propria persoană și detestat doar în privința altora), tot cu bestia suină este asociat în vocabularul și vorbirea defăimătoare, vindicativă, suduindă și furibundă a celor care n-au parte ori încă n-ajung la el.]

Chivot de bunătate, cumsecădenie și supușenie, porcul suportă obida, osânda și umilirea la fel de resemnat ca oaia și mai abitir și blajin ca măgarul. Nu-ți numără răutățile, nu se răzbună, deci n-ai a te teme ca de copita calului și vacii sau de coarnele taurului sau boului. Atributele sale nu-l pot decât complimenta, adjectivele cu care l-am caracteriza nu pot fi decât pozitive. Bunicu-i sălbatic, așazisul mistreț, nu-i doar vânat de lux, ci și trofeu. Bogății-i păstrează capul împăiat, pe-al porcului domestic consacrându-l, adorându-l și halindu-l săracii. Cât despre faptul că actualmente, la nivelul cel mai înalt sau dilax al fițelor și modelor de ultimă oră, porcușorul de lapte (atâta vreme cât apucă a fi mic-mic și mnea-mnea – mânca-i-aș codița lui de scumpic și pupa-l-ar mămica-n bot să-l pupe pe el de simpatic) a devenit pet, adică animăluț de companie, broșă de piept cupa C-D-E, breloc de poșetă și jucărie de budoar pentru serii peste serii de mari domnișoare, dame, madame, doamne, nu putem (nu-i așa?) decât să sărim în sus de bucurie. Iar chirurgia asta cardiacă, care salvează ba vieți întregi ba suflete moarte (ambele aproape pe bandă rulantă și aproximativ fără număr), iată că tot la porc apelează când e vorba de compatibilități și acceptabilități cu cordul mamiferului suprem care suntem noi omenetul. Așadar: slavă porcului! În numele democrației și păcii, al iubirii stilului nostru de viață bună și nesătulă, ca și-n numele întregii științe medicinal-medicale: slavă porcului pentru simplul fapt că este/există!

[Aici/acum normal ar fi să integrăm și partitura muzical-poematică a Imnului Porcului. Imn național sau, de ce nu, cât se poate de internațional. Implicând nu puține portative cu note scrise lizibil, + traductibilitatea versurilor (așadar automat/obligatoriu banale) în minim 100 și ceva de limbi +/– câteva sute de etnodialecte. Rog compozitorul și politextierul care, totuși (într-o bună zi) se vor deranja să-l compună, să nu uite să-și inserteze temerarul opus chiar aici ↓. Peste sau în locul prezentei parateze drepte și nespus de îndreptățite. Și dacă n-apucă a se compune ceva ca lumea, megasimfonic, nici măcar în curânda nouă epocă deșertică respectiv glaciară, măcar să se admită modesul Imn al Festivalului „D’ale Porcului”, cel care-n Oradea Bihorului a trecut deja de 10 ediții anuale. Melodioară constând într-o piesă folkistă, cu strofe poetice multe și amuzante, având refrenul „Să tăiem porcii/ ai miei și-ai lui/ să bem pălincă/ la Di-ale Porcului” (bis)// „Tulai Doamnie tare tare binie-a fi/ păi ca la Di-ale Di-ale Porcului nu-i nicării” (bis) [**]. Evident, omonimia titulaturilor folosite de ei și noi este cu totul întâmplătoare. Aici, noi care câteodată purtăm papion sau cravată ne gândim și vorbim (cum un picuț mai departe se va vedea de la o poștă) despre muzici cu totul altele decât păunescienele și trivialele frunză-verde/floare-dalbă de tip folk în bâlci de sat global.]

Însă ia să-ntoarcem foaia și să punem și altfel problema. Ca de exmplu: știți voi multă lume, pe undeva printre semeni, urmând în vreo iotă marele adevăr hristic conform căruia nu ce intră pe gură spurcă pe om ci ce scoate pe gură? Căci iată, cu privire la vorbe nu noi suntem virtuozii abținerii și-ai căpăstrului locuțional. Iar la capitolul a păpa/păpare ↔ a hali/halire absolut toți vrem a ne-mbuiba cât mai fin și extrafin, prețios și gurmé, la capitolul PiaR & comiunikeișăn lăbărțându-ne fără nicio jenă în a scrie și trăncăni tâmpenii, prostii, în a ne slobozi-n vorbe mai nemiloase, mai abrazive, mai spurcate/acide/maligne decât orice bale venine. În vreme ce porcul, sărmanul, în sensu-acesta nu e el cel mai creștin dintre creștini, de vreme ce papă lăturile de-aruncat și buruienile nimănui (dând la schimb carnea cea mai dulce, slana neprihănită ca neaua, deliciosul șoric), de comunicat mulțumindu-se doar să grohăie rar și modest sau să guițe minimalist, iar mai mult de-atât nici că-l auzi vreodată?

Baidăuei! Fetișizarea ipocrită a behăitului și mugetului, adică a oii și vacii (eventual a boului, nu și a taurului, căci cu privire la calitățile cele mai teribile ale ultimului preferată de către români tot virilitatea erectă a calului rămâne), a fost urmată de nedreapta exilare și condamnare la mucles a guițatului și grohăitului. Detaliul acesta are nu doar efect anti-psihoterapeutic, căci hipersensibilizează și induce idiosincrazie, fobie agresivă de-a dreptul, acolo unde n-ar fi cazul. Efectul cel negativ se-ntinde hăt-departe până și-n cultură, tărâm din care pomenesc (cu permisiunea dvs) doar muzica, ca și pe-a ei știință de-a dreptul filozofică, metafizică chiar, numită muzicologie.

Acu vreun deceniu, la un foarte mare festival simfonic din Edinburg/UK am avut onoarea de a asista printre altele și la un concert (primisem scumpul bilet pe gratis, cu titlu de Tanner invite, iată de ce mă și consider dator moral să menționez faptul că fu mare onoare să asist la un concert) de piese simfonico-orchestrale asezonate naturalist și bruitist. Îmbogățirea precizată nu se făcea prin punerea instrumentelor clasice să imite zgomote ca de unelte și munci musculoase, cum se mai făcuse și se face pe ici-colo, de unul/altul. Ci chiar pe scenă fiind suiți, uneori chiar înfipți în fosă și deserviți cu pământ de gropi sau de grâne: 1 sudor, 1 strungar, 1 fierar, 1 tocilar, 1 pantofar, 1 gropar, 2 cosași și alți truditori kineto-fizici. Adică niște robuști care, sub baghetă de dirijor și printre muzicieni cu morb elitist, dar cu mediile și cu sculele cele mai prozaice ale propriilor arte de meserii, să efectueze ce știau ei mai bine, la modul manual, efectiv. Totodată având propriile emanații acustice ilustrate/produse pe viu, chiar amplificate electric. Deloc nu mi-a displăcut, mi s-a părut nu pe-atât de experimental, demonstrativ sau pedagogic pe cât de amuzant, totodată gândind și că Stalin, Groza, Ana-Luca-Teo-Dej (și-al lor realism socialist) ar fi apreciat mult mai mult toată osteneala cooperării dintre simfoniștii în frac și pălmașii proletari asudați.

Cu vreo 5 ani în urmă am primit programul și invitația unui concert al unei formații corale australiene care tocmai trecuse și prin București. Cică acasă la ei urmau a lansa în premieră mondială absolută o lucrare amplă, în care, peste ori pe lângă cor vocal se executa și-un mare pianist, în prezența pe scenă a unuia sau mai multor stupi transparenți, plini cu albine uriașe, al căror zumzăit va fi nu doar vizibil ci și amplificat pentru a fi apreciat clar de publicul auditor. Da de ce să nu țină chiar auditorii câte-o coșniță-n brațe, domle? De ce să nu le dați albinelor și drumul să zboare prin sală (așa i-am scris dirijorului, căci în cele două ore pierdute-ntr-o discuție tetatet se adeverise cu niscai umor sub chelie), ca să se convingă oamenii pe pielea lor că insectele respective nu-s deloc ucigașe. Căci precis ritmurile, vibrațiile, polifonia, armonia, muzicile și mai ales hărmălaia aplauzelor publicului nu le deranjează deloc, poate făcându-le chiar plăcere! Probabil că ironia a depășit limita comicului său personal, din moment ce omul și-a pus asistenta ori impresara să-mi scrie politicos că gestul lor era menit să schimbe optica și spaima oamenilor despre respectivele zburătoare, așa că să fiu sigur că-și vor fi luat măsuri protective. N-am mai întrebat dacă protecția îi privea doar pe oameni sau și pe bietele albine (întrucât știu și ele de stres). –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro