De ce doi frați crescuți în aceeași familie toxică pot ajunge adulți complet diferiți

De multe ori, primii abuzatori din viața unui copil nu sunt străinii, ci chiar părinții. E greu de acceptat, pentru că vorbim despre oameni care spun că iubesc, care vor binele copilului și care cred sincer că educă, nu că rănesc. Dar există familii în care iubirea vine cu condiții, control, frică și vinovăție, iar copiii învață să supraviețuiască emoțional. Uneori, din aceeași familie toxică ies doi adulți foarte diferiți: unul marcat pe viață, celălalt aparent nevătămat.

Cercetările despre experiențele grele din copilărie arată că cele mai frecvente forme de abuz emoțional apar în interiorul familiei, nu în afara ei, fiind exercitate de adulții de atașament ai copilului. Sub forma grijii excesive, a controlului „pentru binele copilului”, a criticii menite să „motiveze”, a sacrificiului afișat ostentativ sau a cererii constante de recunoștință. „Ți-am dat tot”, „am renunțat la viața mea pentru tine”, „dacă nu mă sacrificam eu, nu ajungeai departe” – sunt fraze care nu sună ca un abuz, dar care creează în copil un sentiment profund de datorie, vinovăție și anulare de sine. Intenția părintelui poate fi bună. Impactul, însă, este devastator.

O familie toxică este un mediu în care conflictele sunt intense și nerezolvate, emoțiile copilului sunt invalidate, granițele sunt încălcate constant, iar iubirea este condiționată de comportament, performanță sau loialitate. Într-o astfel de familie, copilul nu este văzut ca persoană, ci ca rol, potrivit explicațiilor formulate de specialiști. Unii devin „salvatorii” sau „eroii” familiei, asumându-și responsabilități prea mari pentru vârsta lor.

Citește continuarea articolului AICI.