De ce este Romania altfel? Un excelent eseu cu final neinspirat 

Ziua nationala ne gaseste impartiti intre nationalisti tot mai agresivi si europenisti tot mai timizi. In vremuri cand discursul anti-european si anti-occidental cunoaste o recrudescenta nociva, lectura ultimului volum lansat de istoricul Lucian Boia devine act obligatoriu de igiena. Privindu-ne dezgoliti in oglinda trecutului intelegem mai bine prezentul. Ultima carte a lui Boia, lansata la editura Humanitas, s-a bucurat pe buna dreptate de mare succes, aflandu-se in topul vanzarilor. Boia cauta originile raului. De ce este Romania altfel este un mod delicat de a pune problema. In fond, marele demolator de mituri ofera, apeland la trecut, raspunsuri fruste la o intrebare grea: De ce Romania arata astazi altfel, adica atat de prost incat multi tineri isi vad un viitor in afara tarii?

Pornind de la teza ca prezentul e opera trecutului, Boia developeaza, ca intr-un film dat pe repede inainte, cadre cheie ale unei istorii cam lipsite de glorie, povestea trista a unui esec continuu. Adevarul e ca n-am fost niciodata mai buni sau mai bine zis semnificativ diferiti. Am pornit tarziu si am ramas mereu o margine, am ocupat secole de-a randul un loc codas, am reprezentat mereu frontiera unde se termina civilizatia penduland intre orient si occident.

Am format pana tarziu o alcatuire rurala, modernizata in general de „neromani”, putin lenesa sau, in tot cazul, ineficienta. N-am probat vreodata capacitate de organizare, apetit pentru reguli si disciplina, mereu ni le-au impus altii. Noi ne-am ocupat mai departe cu ceea ce stim mai bine: subminarea regulii, restabilind repede „neoranduiala”. Ce altceva suntem astazi daca ne comparam cu alte state din UE? Elita politica si intelectuala a Romaniei s-a remarcat printr-un oportunism impresionant, mereu ezitanta intre doua luntri, instabila si „impartiala ca tot romanul”.

Cam asta ne spune Lucian Boia intr-un excelent volum de eseuri foarte nuantate, pana spre final, in care istoricul analizeaza ADN-ul nostru de tara. In volum condeseaza tezele dezvoltate in alte carti (Istorie si mit in constiinta romaneasca; Romania, tara de frontiera a Europei; Elita romaneasca intre 1930 si 1950), continuand inteligent si convingator opera demitizarii unei istorii falsificate grosolan sub comunism, un fals avand in centru ideea exceptionalismului romanesc.

Demitizarea face un pas inainte: in ultiam sa carte, Boia striga adevaruri simple care dor cumplit: suntem asa cum suntem si chiar mai rau, daca adaugam relele mostenite din comunism (dispretul fata de munca exprimat prin „noi ne facem ca muncim, voi va faceti ca ne platiti”, descurcareala prin „mici atentii”, dublul discurs, una gandim si alta facem etc, etc). Adaugati apoi „strategia minciunii” ca mit fondator al Romaniei post-comuniste. Nu-i o placere sa afli ca traiesti intr-o natie damnata parca din nastere (fie ea si intarziata).

Unele observatii, aplicabile la diferite momente din trecut, sunt de o uluitoare actualitate. Iata doua pasaje care pot constitui, cred, chintestenta, maduva romanismului. Probabil ca Boia ne descrie corect inaintasii, insa citind fragmentele de mai jos ne vin in minte eroii prezentului care se comporta intocmai ca predecesorii lor:

• „Mai intai complexele, mai precis complexul de inferioritate. Daca ar fi sa pun un diagnostic societatii romanesti, aceasta e prima maladie pe care as identifica-o. Romanii is descopera „neinsemnatatea”. Tari mici aflate mereu la cheremul altora. (…) Nevoia de a invata mereu de la straini, de a prelua ce au creat ei, de a se afla mereu la remorca altora …Din acest complex de inferioritate se naste o constructie orgolioasa, menita sa contracareze micimea prezentului” (pag 33)

• „Obisnuinta supunerii e de asemenea o mostenire. Romanii au deprins-o timp de veacuri: de la taranul prea plecat in fata boierului pana la domnitorul prea plecat in fata Inaltei Porti. „Capul plecat sabia nu-l taie” este unul dintre cele mai des mentionate proverbe romanesti. Supunerea genereaza si strategii compensatoare: mai direct spus cum poti „sa-l tragi pe sfoara” pe cel caruia aparent i te supui.  E un gen de rezistenta pasiva mult mai frecventa la romani decat rezistenta pe fata. Tensiunile se aduna insa si, din cand in cand (rar), izbucnesc spectaculos”. (pag 39)

Pe cat de bine sintetizat este trecutul, oferind posibila raspunsuri la intrebarea „De ce este Romania altfel”, pe atat de neinspirat suna descifrarea prezentului. Ultimul capitol intitulat Ca romanul impartial. Dar cine joaca corect in Romania?, Lucian Boia analizeaza „modul extravagant in care s-a derulat psihodrama politica din vara anului 2012” care „a lasat impresia ca tara e defecta”.

Pentru Boia, modul in care a jucat Traian Basescu „la marginea Constitutiei” pe vremea cand detinea puterea totala este perfect comparabil cu jocul „la marginea Constitutiei” practicat de USL si Guvernul Ponta in perioada referendumului, notand insa ca Comisia Europeana l-a scutit pe seful statului de durerei de cap, intervenind cumva partinitor doar in ultimul caz. A pune semnul egal intre cele doua tipuri de excese – perfect valabila fiind doar observatia ca ambele au fost excese – vadeste o surprizatoare neintelegere a prezentului sau, cel putin, lipsa de inspiratie.

Scrie Lucian Boia: „S-a vorbit de <> sau de o <>. A fost <> tot atat cat a fost si regimul Basescu <>…adica nici deloc, dar nici prea mult! Comisia Europeana, care trecuse cu vederea derapajele lui Basescu, s-a dovedit intoleranta in fata noilor derapaje. Deosebirea de atitudine se explica in principal prin factorul timp. Traian Basescu si-a construit edificiul politic treptat si prudent, de-a lungul anilor, in timp ce autorii <> au comis totul batator la ochi, in doar cateva zile„.

Marele istoric ignora, din pacate, diferente fundamentale si detalii esentiale. O prima diferenta majora ar fi ca excesele regimului Basescu – si au fost destule – nu au agresat in mod brutal institutii cheie ale statului de drept, care asigura controlul unui sistem democratic dupa principiul „check&balances”. Basescu nu a incalcat liniile rosii. Oricat le-a anchetat DNA-ul ministri, primari sau parlamentari, cei pusi de Boia pe acelasi nivel cu USL nu au obstructionat flagrant justitia. Or, justitia este pilonul oricarei democratii, este despre respectarea regulilor, este capitolul la am ramas constant corijenti de-a lungul istoriei. Cum, nu sesizam chiar nici o diferenta?

Sigur ca si Guvernul Boc a incercat si el sa violeze reguli fundamentale printr-o serie de legi, insa atunci cand Curtea Constitutionala le-a respins (pensii, politizarea functiei publice, etc), politicienii n-au incercat sa darame institutia cu totul, cum a procedat Guvernul Ponta in timpul referendumului. Pe scurt: nu doar factorul timp excplica diferenta de atitudine a Comisiei Europene, ci mai ales factorul mod.USL a speriat Europa prin modul de actiune, prin continutul ei. Guvernul Ponta cauta sa subordoneze sau sa desfiinteze toate institutiile de control care inca stau in calea preluarii puterii totale, sa intimideze si sa ameninte jusitia. Diferentele sunt, oricat de subiectivi am fi, evidente, si notam diferente de fond, nu de forma.

Apoi, este aproape neverosimil cum lui Boia pare sa-i scape contextul mai general si miza istorica a momentului. Contextul mai general, care a perturbat comportamentele politice de ambele parti, este criza economica intrata in faza cronica in Romania si in lume. Nici un cuvant despre asta, cateva cuvinte macar despre minim de responsabilitate si maxim de iresponsabilitate politica.

Miza istorica a devenit clara inca din primele zile ale guvernarii Ponta, cand Romania a inceput sa penduleze iarasi intre Est si Vest, cand noii reprezentanti ai puterii au inceput sa curteze Moscova la nivel declarativ cel putin, ca sa descopere apoi virtutiile discursului dublu. Or, Boia a avut ocazia sa constate dezamagit pozitia oscilanta a statului de-a lungul istoriei, respingand justificarea jocului de glenze din timpul celor doua razboiaie cu argumentul ca „Romania se afla la interesectia unor placi tectonice”.

Oportunismul, constata Boia, ne-a costat mult si ne-a distrus credibilitatea si reputatia externa. Cum de nu a remarcat ca macar o data in istoria ei Romania a ramas, platind un pret pentru asta, loiala pana la capat unor angajamente internationale, castigand o bruma de respect si credibilitate cel putin in fata partenerilor americani? Cum de nu observa acest admirabil istoric ca batalia pentru mentinerea pe orbita Occidentului, pe care a studiat-o atat de atent in trecut, se duce si astazi sub ochii sai?

Pot sa inteleg, pana la un punct, retinerea savantului de a nu avansa prea tare in actualitate, de a nu imparti note in dreapta si in stanga pentru a-si prezerva pe cat posibil intacta aura detasarii. Insa cum ramane cu onestitatea, ca sa parafrazez titlul unui capitol din cartea sa? Unde au disparut nuantele? Desigur, aceste observatii nu diminueaza cu nimic valoarea acestor eseuri comparabile prin adevarurile rostite raspicat cu socul produs de „Istorie si mit” in urma cu 15 ani. Dar poate era o idee buna sa se opreasca la „psihodrama”, sa o lase pe mai tarziu cand se vor fi sedimentat mai bine informatiile, cand propriile umori il vor fi parasit.

Imi pare ca din dorinta de a nu supara o tabara sau alta, dintr-o excesiva grija de a pune semnul egal intre actorii politici, Boia ajunge la finalul cartii sale victima propriilor observatii, aplicate fara mila intelectualitatii romanesti interbelice, elitei romanesti in general. Devine si el „impartial ca tot romanul”.

​