De ce nu îmi las copilul singur la bunici în vacanța de vară
Pe vremea mea, când se termina școala, părinții îi duceau pe cei mici la țară. Copilul rămânea singur la bunici în vacanța de vară și era „recuperat” abia în toamnă, cu câteva zile înainte de 15 septembrie. Nimeni nu vorbea atunci despre anxietate de separare sau despre atașament securizant.
Vacanțele de vară aveau gust de tăiței cu lapte și pepene roșu, miros de nuci verzi și iarbă cosită. Erau zile lungi și toride la umbra viței de vie sau prin colbul de pe uliță. Aveam nenumărate zgârieturi pe genunchi și chef de zbenguială până tăceau greierii.
Bunicii noștri erau în floarea vârstei. Aveau multe treburi prin curte și pe la câmp, aveau și 4-5 nepoți „parcați” la ei peste vară, dar nu se plângeau că n-au timp de noi. Nu se fereau să ne dea de lucru prin gospodărie, nici să ne trezească în zori și să ne urce în căruță să mergem la prășit. Ne așezau la umbră pe o pătură și ne hrăneau cu merinde din traistă. Noi ne găseam de joacă, fără să ne plângem de plictiseală, fără să ne văicărim de cald sau să cerem „înapoi acasă”.
Nu mă-nțelegeți greșit, mi-au plăcut nespus vacanțele mele de vară la țară. Nici nu știu cum ar fi fost copilăria mea fără ele! Toți părinții apelau la bunici pe vremea aceea (nici nu știu cum s-ar fi descurcat altfel!). Eram lăsați la țară fără drept de apel, iar noi ne adaptam. Eram plini de țărână (sau de noroi) până peste urechi, făceam baie la lighean și alergam desculți până în capătul satului.
Citește continuarea articolului AICI.
INTERVIURILE HotNews.ro