De ce nu se mai intorc unii romani in Romania

Un prieten vechi, acum cîţiva ani, a plecat din ţară. A fost, pentru o perioadă, prin Italia. S-a întors în România şi, la un moment dat, a plecat din nou. S-a dus în Spania. De ceva vreme, e stabilit în Barcelona, locuieşte la vreo zece minute de Camp Nou, într-un apartament cu trei camere, pe care-l împarte cu încă două familii, urmînd un oarecare tipar al celor care se mută în oraşele mari ale Spaniei. A muncit, pentru o bună bucată de vreme, şi a pus nişte bani deoparte. De cinci luni, şomează şi a trebuit să cheltuiască din economii. Să se angajeze e greu, trebuie să umble după tot soiul de hîrtii pe la minister, treburi complicate, mai ales că “au şi ei şomerii lor, vreo şase milioane“.

Dar nu vrea să se întoarcă în România. Îşi caută în continuare de muncă, dar acolo. Rămîne pentru civilizaţie, pentru că nu-l calcă nimeni în picioare, pentru că are mai multe şanse să-şi facă un rost decît în România. Şi-mi dă un motiv pentru care rămîne acolo. Acum vreo doi ani, s-a întors acasă, şi-a căutat prietenii, a ieşit la băut. A cheltuit, într-un oraş de provincie, în vreo două-trei seri, vreo două sute de euro. O groază de bani, dacă pui la socoteală că n-a ieşit în cîrciumi de fiţe, iar în oraşele mici, preţurile nu-s chiar atît de mari. Poţi să te-mbeţi cinci inşi cu 100 de lei.

După trei zile de petrecere, omul s-a gîndit că e cazul să-şi mai vadă şi de treabă, de familie, să mai ţină de bani şi pentru întoarcere. Eh, ghici, ce? Omul românesc s-a supărat: adică, cum?, vii tu, din Spania, cu bani, şi nu bem pînă la ultimul chior? La ce-ţi mai trebuie bani şi de-ntors? Stai, dracului, în România, aici, să bem şi… dacă nu mai ai bani, mai stai pe-aici sau pleacă pe jos! Dovada supremă de “prietenie” a fost cînd prietenii vechi i-au întors spatele. Şi nu orice tip de oameni, ci unii de la care aveai o oarecare pretenţie, fie şi prin prisma educaţiei ori locurilor de muncă avute.

În România, s-a format o preconcepţie, anume că cine pleacă din ţară sigur s-a îmbogăţit pe unde-a umblat. La românii “de dincolo”, se formează, încet-încet, o altă preconcepţie, însă una realistă: românii “de-acasă” nu gîndesc mai departe de “capra vecinului”. Exemplul prietenului din povestioara de faţă se încheie simplu: unul dintre cei care l-au lăsat cu buza umflată – la momentul tocării celor 200 de euro prin cîrciumi – a divorţat relativ recent. Omul meu i-a scris, să-şi exprime sprijinul moral, mai ales că şi el, la rîndul lui, a trecut printr-un divorţ cu scandal, cu custodii, cu chestii complicate. I s-a răspuns cu “ce vrei, bă, de la mine? Lasă-mă-n pace!”

Dacă “dincolo” nu prea are cine să te ajute şi eşti pe cont propriu, de bine, de rău, nu există nimeni care să-ţi mai dea una după cap atunci cînd eşti la pămînt. La noi, chiar şi atunci cînd vrei să ajuţi, măcar cu o vorbă bună, există cineva care se uită la tine chiorîş. Iar asta n-am spus-o eu, care locuiesc în România, ci o spune el, care nu vrea să se mai întoarcă, un român comun, muncitor, care vrea să-şi vadă de viaţa lui liniştit, fără să-şi ia şuturi în fund de la fitecine.

Citeste si comenteaza pe blogul Subiectiv.