„Robert Redford, așa cum l-am văzut eu în carne și oase”

„Moartea lui Robert Redford m-a luat prin surprindere. Nu mă așteptam să moară vreodată. E apanajul marilor personalități să devină parte din viața noastră, mai ales când aparțin celei mai populare arte – atât de accesibilă și, totodată, atât de eterică. Iar când mor, dispare și ceva din noi”, scrie cunoscuta cronicară de film Iulia Blaga, cea care scrie despre filme, actori și regizori, de la marile festivaluri.

Despre Redford, care avea 89 de ani când a murit, în 16 septembrie, aproape toată populația cinefilă a globului poate spune: „Am crescut cu filmele lui”. Dar de unde senzația că fără el cinemaul va fi altul? Ce îl făcea pe Redford unic, dincolo de talent și de faptul că era un bărbat atât de frumos?  

Pentru mine, Redford a fost în primul rând un om integru, care a ales miezul în locul spoielii. Când jumătate din femeile planetei erau îndrăgostite de el (restul fiind îndrăgostite de bunul său prieten, Paul Newman), el a refuzat (la fel ca Newman) să se blocheze în roluri de june-prim. Nu pentru că risca o carieră mai scurtă, ci pentru că nu dorea să fie înghițit de malaxorul Uzinei de vise. 

De asta s-a și îndepărtat de Hollywood, mutându-se în Utah, în mijlocul unei naturi despre care spunea că-i place pentru că e imprevizibilă și extremă.

Nu dorea să fie văzut ca un bărbat frumos dar, spre deosebire de Newman, a cărui masculinitate era fără drept de apel, Redford a avut o moliciune de care a știut să profite. În aproape tot ce a jucat, moliciunea are mereu în spate un fir de oțel și o nerăbdare de a se revolta împotriva lucrurilor prestabilite. 

A avut și șansa de a lucra în cea mai interesantă și fastă perioadă a cinemaului american, anii 70. A simțit, probabil, că era păcat să se piardă.

De fapt, indiferent ce juca, Redford se vedea pe dedesubtul personajului pentru că tocmai din personalitatea și convingerile lui dospea acel personaj. Chiar și eroii lui negativi aveau integritate. Nu făceau compromisuri, nu renunțau la propriile convingeri, cu tot riscul de ajunge în afara societății. 

Câteva filme fără vârstă

E unul din motivele pentru care „Butch Cassidy and the Sundance Kid” (de George Roy Hill, 1969) rămâne unul din filmele cele mai iubite din istoria cinematografiei și unul dintre acele filme fără vârstă. Newman și Redford interpretau doi bărbați în afara legii, pentru care Bolivia rămâne singurul liman, spre care se îndreaptă urmăriți de niște necunoscuți pe care nici nu-i văd de aproape. Un film aproape existențial; eroii nu pot scăpa de propriul trecut, dar nici nu mor în fața ochilor noștri. Masacrul de la final, în care imaginea rămâne înghețată pe corpurile lor în cădere, îi aruncă în afara timpului – și îi menține vii, cum numai cinemaul o poate face.

Redford s-a identificat cu rolurile pe care le-a ales și cu cauzele pe care le-a susținut, în special ecologia și cinemaul independent (cu mult înainte ca acestea să devină normă), fondând Institutul Sundance, care organizează din 1978 cel mai mare festival de film independent din SUA. În cinema a ales proiectele care i s-au părut importante, chiar și când i se spunea că nu vor vinde. Pe unele le-a și regizat. 

Măcar cu această ocazie, ar trebui ca „Oameni obișnuiți” („Ordinary People”, 1980), distins cu Oscar pentru cel mai bun film, regie (Robert Redford) și rol secundar masculin (Timothy Hutton), să revină în atenția publicului. E unul dintre cele mai bune filme despre familii disfuncționale și despre traumele care sapă adânc. Nu e doar ireproșabil („un film de Oscar”, cum se spune), dar e atât de uman prin felul în care dă dreptate fiecărui personaj în parte. Încă o dată, Redford a avut intuiție, cu mult înainte ca interesul pentru traumă să devină la ordinea zilei, cum e azi. 

Colecția mea de amintiri

Fiecare dintre noi are amintirile lui cu Robert Redford. Iată care sunt amintirile mele:

Prima întâlnire cu el a venit prin cărțile poștale cu actori, atât de fascinante pentru micii decreței care făceau colecție fără să cunoască vedetele. Mi se părea mai frumos ca Alain Delon; era ceva solar și deschis în figura lui.

Primul film în care l-am văzut a fost „Călărețul electric” („The Electric Horseman”, regia Sydney Pollack, 1979). Eram foarte mică, nu cred că mi-a plăcut (nici nu înțelegeam mare lucru), dar ceva din carisma lui a ajuns la fetița care la acea vârstă identifica ușor personajul cu actorul. Mi s-a părut un om egal cu sine, chiar dacă rămâne singur împotriva lumii. 

În „Toți oamenii președintelui” / „All the President’s Men”, de Alan J. Pakula, 1976) am descoperit unul dintre cele mai bune filme despre ce înseamnă jurnalismul adevărat. Aici îl juca pe Bob Woodward, unul din reporterii de la „The Washington Post” care au dezvăluit scandalul Watergate. Personajul lui Redford era oțel pur, fără moliciuni, un tip care trăia pentru meseria lui 24 din 24. Identificat cu cauza și fără viață personală ori dubii.

Mult mai târziu am aflat că Redford fusese cel care produsese filmul și luptase pentru el, considerându-l important pentru că vorbea despre libertatea de opinie.

Nu-mi pot imagina alt actor în rolul aviatorului Denys Finch Hatton din „Departe de Africa” („Out of Africa”, de Sydney Pollack, 1985). Era ceva atât de categoric în nevoia lui de libertate încât nu puteai să nu fii și de partea lui (nu doar a eroinei care dorea o iubire casnică.). Redford a știut să dea credit acestui bărbat greu de legat de piciorul mesei și a fost unul din elementele pentru care acest film romantic nu s-a scufundat, ci a căpătat o undă de nostalgie și de spații deschise, care nu se pierde.

În ultimul film în care l-am văzut, „The Old Man & the Gun” (de David Lowery, 2018), am constatat că știuse să îmbătrânească, spre deosebire de mai tinerii Pacino sau De Niro care ori făceau alegeri îndoielnice, ori deveniseră sterotipi. Era ceva atât de tihnit în felul în care juca fără să dea impresia că joacă. Naturalețea asta a avut-o tot timpul, dar încetineala vârstei era, de fapt, înțelegerea rostului lumii. 

Când a ieșit filmul, Redford n-a fost nominalizat la Oscarul pentru interpretare masculină, cum ar fi meritat. Alți actori erau la ordinea zilei. De fapt, n-a luat nici măcar o dată Oscarul de interpretare. A primit, compensatoriu, un Oscar onorific în 2002, și pa.

Regretatul critic de film Adina Darian l-a contactat când a scris cartea „Mirajul statuetei de aur”, înainte de 1989, chiar după ce primise Oscarul de regie pentru „Oameni obișnuiți”. „În ceea ce privește premiile Academiei, de fapt sentimentele mele nu s-au schimbat. Desigur, e plăcut să ți se acorde un premiu și sunt recunoscător să-l fi primit, dar tot nu cred că un premiu trebuie să consacre opera“, i-a scris Redford Adinei Darian. 

Deși fusese membru al Academiei Americane de Film (AMPAS), n-a votat niciodată pentru premiile Oscar, iar Hollywoodul nu-i uită pe cei care ies din rând.

J.C. Chandor i-a dat în 2013 unul dintre cele mai frumoase roluri ale carierei, în „All Is Lost”. La 77 de ani, Redford n-a avut grețuri să se înhame la un proiect cu un singur personaj care trebuia stea în apă tot timpul. Era și acesta, la fel ca „Butch Cassidy and the Sundance Kid”, un film aproape existențial: navigatorul din zilele noastre, care rămâne singur în mijlocul oceanului, era obligat să găsească (sau nu) nu doar mijloacele supraviețuirii ci, mai ales, motivația de a lupta pentru viață. 

Peste șapte ani, în 2020, moartea fiului său, James, în urma unui cancer, a avut, cu siguranță, dimensiunile unui naufragiu. Nu era primul, supraviețuise și în 1959 morții subite a altui fiu al său, Scott, la vârsta de două luni și jumătate. 

Singura dată când l-am văzut pe Robert Redford în carne și oase a fost la Festivalul de la Cannes, în 2013, după conferința de presă a filmului lui Chandor. M-am înghesuit în mulțimea de jurnaliști din palatul festivalului, masată de-o parte și de alta a frânghiilor care asigurau invitaților un spațiu liber să ajungă la lift. Toată lumea vroia să-l vadă și să-l fotografieze, eventual să smulgă un autograf.

Pe cât de mare era nebunia, pe atât de dezechilibrată a fost apariția lui Redford. A trecut în grabă, profesional, îmbrăcat în jeanși și cămașă cadrilată, mult mai scund față de cum părea pe ecran. Nimic din aureola unei vedete, doar un om serios care venise să arate un film. Scena mi-a arătat că Redford nu era starul cu zâmbet de afiș. Deși părea un om la locul lui, își știa bine locul.

Un om ce nu avea nimic de demonstrat

Într-o lume în care fiecare vrea să-și arate valoarea – mai ales când n-o are, Redford n-avea nimic de demonstrat (nici măcar de apărat), iar asta îl scotea cu totul din peisaj.

E greu să-l compari cu actorii sau regizorii din generația actuală. E ca și cum ai compara un dulap vechi, din lemn masiv, cu un dulap de la Ikea. Într-o industrie în pană cronică de idei și interesată mai mult ca oricând de profit, cineaștii de azi (actori, regizori unii talentați) devin interșanjabili înăuntrul unor rețete pre-coapte. Prea puțini au curajul să se răzvrătească sau să dorească măcar asta.

Nu e niciun paseism aici: cinemaul nu mai e ce-a fost și, odată cu Robert Redford, se duce o lume.