De ce sectorul public nu poate – singur – îmbunătăți semnificativ educația medie a elevilor din România mai devreme de 25-30 de ani

În articolul anterior am plecat de la faptul că multe din problemele României țin, măcar în parte, de 2 aspecte:

• un procent prea mare din populație este cu totul insuficient format pentru lumea actuală;
• și dintre românii formați suficient, un procent prea mic este votat sau promovat în elitele de facto implicate în conceperea, adoptarea și implementarea politicilor publice.

Am încercat să arăt cu ocazia respectivă că:

• cele 2 componente de mai sus deja se alimentează reciproc în prezent și pur și simplu nu mai permit o îmbunătățire semnificativă a clasei politice (și, deci, a politicilor publice) altfel decât prin intervenții artificiale sau printr-o schimbare semnificativă de abordare din afara mecanismelor actuale
• orice soluție de fond la problema educațională de mai sus (în afară de intervenții artificiale coordonate) necesită abordarea lumii actuale ca și cum ar fi o planetă străină/artificială – de vreme ce mai tot ce ne înconjoară nu „crește” natural, ci a fost produs în ultimii 200 de ani în moduri și cu cunoștințe care nu existau acum câteva secole, unele instincte naturale mai mult încurcând.
• nu poți face educație performantă dacă nu motivezi elevii și motivația de a învăța o lume artificială/străină trebuie stimulată tot artificial.

În cele ce urmează[i] vor arăta pe scurt de ce sectorul public nu poate – singur – îmbunătăți semnificativ educația medie (la nivel de masă) a elevilor din România mai devreme de 25-30 de ani– o schimbare de strategie fiind, astfel, necesară.

Am în vedere mai ales faptul că:

• sistemul educațional public, deși va progresa, nu poate răspunde singur aspectelor de mai sus cât de cât rapid, nefiind realist politic să fie în stare să ofere o schimbare cu adevărat semnificativă a calității educației preuniversitare oferite la nivel de masă mai devreme de 12-15 ani.
• pentru a vedea rezultate notabile pe piața muncii și în societate, la această durată ar mai trebui adăugați 10-15 ani pentru că de o educație mult îmbunătățită ar putea beneficia cineva pe deplin doar dacă ar avea parte de ea de la începutul școlii.

De exemplu, un procent foarte redus din cei aproximativ 47% din elevii României de clasa a IX-a care, conform evaluării PISA din 2018, sunt analfabeți funcționali la matematică, ar putea ajunge ingineri buni chiar dacă ar începe de mâine să facă matematica la liceu cu cei mai buni profesori.

Per total, durata de mai sus este prea mare, mai ales având în vedere problemele structurale ale României, inclusiv demografice, și dinamica anticipată a acestora în timp. Este nevoie, deci, de o abordare diferită.

Pentru cei care văd estimările de durate de mai sus ca fiind mult exagerate, menționez că ultimii 32 de ani ar trebui să îndemne la prudență. Faptul că de peste 3 decenii nu s-a reușit o reformă de ansamblu semnificativă care să reziste în timp ar trebui, astfel, să dea de gândit.

Pentru a se înțelege mai bine de ce susțin o schimbare de abordare, m-aș referi la 6 probleme mari pe care sistemul educațional public le are în prezent raportat la aspectele de mai sus.

4 dintre acestea nu cred că pot fi (realist) surmontate singur de sistemul public într-un grad de masă, altfel decât pe termen foarte lung, aproape indiferent de cine este ministru punctual.

Celelalte 2 pot fi surmontate mult mai repede (una total și alta parțial), dar, pentru aceasta, strategia actuală ar trebui modificată semnificativ.

Să le luăm pe rând.

1 Momentul la care începe educația sistematică este tardiv (și discriminatoriu) în prezent în România pentru majoritatea copiilor.

Studii solide au arătat că un copil căruia i s-au citit povești de foarte mic are la 3 ani vocabularul aproximativ dublu față de un copil care nu a beneficiat de asta.

Fiind vorba de înțelegerea a ceea ce se întâmplă în jur și de posibilități de a imagina și a face conexiuni, diferența de expansiune a înțelegerii și de progres intelectual la 7 ani va fi și mai mare, iar la 10-12 ani va fi deja prea mare pentru a mai putea fi recuperată la nivel de masă.

Învățământul timpuriu pentru intervalul de vârstă 0-3 ani e ceva mai complex de atât, dar ideea este aceea că e mult mai important decât se credea și o componentă majoră este cea de mai sus.

Dincolo de importanța foarte mare a aspectului de mai sus în sine, pentru că lumea în care trăim e una artificială în mare parte și progresează tehnic continuu, cu cât începi mai devreme drumul spre cunoașterea sa, cu atât ai mai mult timp să și faci progrese mari, mai ales dacă ritmul efortului scade, cum este cazul în prezent pentru ansamblul societății.

Pactul pentru educație recunoaște importanța acestui interval de vârstă, dar PNRR-ul prevede creșterea capacității totale (adică, cu tot cu ce se va face prin PNRR) a sistemului de educație timpurie la doar 19% din copiii de 0-3 ani până în 2026.[ii]

Astfel, cele 110 creșe noi (în plus de cele 369 creşe existente în 2020) care vor deservi aproximativ 4.500 de copii și cele 412 servicii complementare în zonele defavorizate care vor deservi 20.600 de copii vor ajuta, dar nu au cum să fie decât cu totul insuficiente.

Desigur, e un aspect care ține și de nevoi bugetare, de timpul necesar pentru formarea de resursă umană, de spații etc – aspecte care nu trebuie neglijate. Doar că în ritmul respectiv, va dura peste 15 ani să ajungem la un nivel cât de cât de masă și încă 15-18 ani până când copiii respectivi vor ajunge la facultate sau la un loc de muncă.

Strategia actuală a sistemului public nu poate, deci, remedia acest aspect repedeși nici nu își propune în prezent să o facă, de vreme ce însuși PNRR – care e, teoretic, un instrument special de accelerare a reformelor – are doar ambiția foarte redusă de mai sus pe acest subiect.

Pentru că este vorba de construirea a ceva în mare parte nou, care nu ar fi grevat de inerțiile politice și sociale legate de celelalte probleme de mai jos, este singura problemă din cele 6 care ar putea (realist) fi, însă, rezolvată în proporții mari destul de rapid de sectorul public.

Desigur, ar implica o suplimentare semnificativă a strategiei actuale, dar – având în vedere costul alocat în prezent creșelor de mai sus – costul total ar fi unul mic față de beneficii.

Ar fi, probabil, și una dintre cele mai eficiente măsuri de stimulare a natalității – buna îngrijire a copiilor mici fiind un aspect foarte important pentru mulți potențial părinți.

O astfel de măsură ar putea fi corelată și cu programe vaste de cooptare – cu diverse tipuri de orar – a multor persoane la pensie.

2 Stimularea (a) motivației, (b) a metodei de abordare a informației și a înțelegerii și (c) a unui nivel rezonabil de disciplină la efort – este cu totul neglijată, deși este esențială

După cum am discutat ceva mai pe larg în articolul anterior, nu poți face educație performantă dacă nu motivezi elevii, iar motivația de a învăța o lume artificială trebuie stimulată tot artificial.

Strategia actuală ignoră aproape cu totul în prezent (și nu contracarează) aspecte absolut fundamentale legate de acest subiect.

Or, chiar dacă școala românească ar oferi informații și competențe de maximă actualitate și calitate (ceea ce, din pacate, în medie, e destul de departe de a fi cazul), dacă nu se contracarează aspectele respective tot la școală[iii] și nu se stimulează motivația și un grad rezonabil de disciplină la efort, rezultatele vor rămâne, în medie, dezamăgitoare.

Aceasta este o problemă pe care sectorul public ar putea-o remedia parțial relativrapid prin dezvoltarea unui program adaptat (integrând, informare, psihologie și exerciții practice) implementat în toate formele de învățământ. Implementarea ar putea să se facă prin mijloace online, precum și prin caravane mobile de traineri.

Un astfel de program ar fi, cred, realist politic pentru că și aici ar fi vorba de construirea a ceva în mare parte nou, care nu ar fi grevat de inerțiile politice și sociale ale celorlalte probleme de mai jos.

Am spus mai sus că nu ar putea avea, însă, decât un succes „parțial” pentru că (dincolo de nevoia de gândire atentă) motivația de a învăța ceva ține și de utilitatea percepută a ceea ce înveți.

Or, având în vedere că numeroase segmente ale programei școlare publice actuale au probleme serioase de utilitate și că acest aspect nu poate fi remediat de sectorul public, singur, cât de cât rapid, după cum voi detalia mai jos – un astfel de program ar avea limite de eficiență.

Tot ar fi, însă, foarte important. Măcar s-ar contracara o parte din „spălarea pe creier” în sens invers făcută involuntar de mediul economico-cultural din jur.

Însoțit de un program amplu de informare a părinților, ar reduce și erorile făcute acasă la vârste în care se configurează aspecte de „software” de termen lung. De exemplu, a lăsa copiii mult timp cu diverse telefoane/televizoare riscă să inducă modele de comportament profund perdante în pasul doi, inclusiv în sensul afectării capacității de concentrare, stimulării căutării „dopaminei de moment” și privilegierii excesive a emoției față de rațiune.

3 O bună parte din ce se învață la școală în prezent pe partea de valori, informație și competențe este – în medie – decalată semnificativ față de nevoi

După cum am discutat parțial și mai sus, partea valorică este, în mare parte, neglijată în prezent în școală.

În ceea ce privește utilitatea informațiilor și competențelor predate, aceasta este redusă raportat la cele peste 4390 de ocupații în COR (Clasificarea ocupațiilor din România), la cele peste 600 de coduri CAEN, precum și raportat la organizarea statului și a economiei în general.

Deconectarea de lumea reală e și mai mare dacă avem în vedere faptul că, în COR, realitatea este, de fapt, simplificată. De exemplu, avocații apar ca reprezentând o singură ocupație, deși sunt peste 85 000 de acte normative în România și niciun avocat nu poate acoperi profesionist un spectru foarte larg de domenii.

Cele de mai sus înseamnă că, în prezent, ar trebui analizat în mod diferit ce înseamnă ceva util de învățat într-o astfel de lume și că educația ar trebui să se concentreze mult mai mult decât o face pe informații utile în durată, precum și pe mecanisme de adaptare și învățare (având în vedere și pilonii PISA), motivație și disciplină la efort. De altfel, discuția privind importanța competențelor prin educație nu este deloc nouă, inclusiv în România.

Școala ar trebui, astfel, regândită semnificativ în privința soclului de informații și abilități care trebuie cultivate la copii (inclusiv în materie de gestionare a propriilor instincte „naturale”) pentru a-i înzestra cât mai bine pentru o astfel de lume „artificială”.

Tehnic – conceptual, este ceva ce se poate configura relativ rapid, chiar dacă este vorba de un exercițiu voluminos și complex (sunt deja inițiative în România care ar putea fi valorificate în această direcție). Sunt și români foarte bine pregătiți în acest sens, inclusiv experți care pledează de ani de zile în astfel de direcții.

Din punct de vedere practic, însă, de implementare, este una dintre problemele pe care cred că sectorul public nu le poate, de fapt, rezolva satisfăcător singur mai devreme de 25 de ani (decât în vreun context cu totul special).

Motivul principal ține de faptul că sistemul public nu este deschis către reforme ample și rapide în aceste privințe pentru că gestionarea implicațiilor de resurse umane ar reprezenta un „coșmar” politic și o problemă logistică serioasă.

Cu peste 290.000 de funcționari publici[iv], Ministerul Educației Naționale are, astfel, o dificultate majoră naturală de a reforma substanțial programa școlară, zeci de mii de cadre didactice riscând concedierea sau reluarea facultății. Demersurile în acest sens sunt mult mai probabil să eșueze sau să fie deturnate regulat, indiferent de declarațiile inițiale. Citeste continuarea pe Contributors.ro