De la Romanovi la Putin: război şi stat în Imperiul Rus

Politica Rusiei face apel, din chiar momentul întemeierii Imperiului, la instrumentul războiului. Iar războiul este inseparabil de modul în care regimul autocratic se construieşte şi se consolidează, căci despotismul şi agresivitatea externă se potenţează reciproc. Conducătorii Rusiei privesc expansiunea teritorială ca pe mandatul fără de care propria lor guvernare ar fi una ilegitimă. De aproape trei secole, condiţia statului rus a fost definită de vocaţia anexiunii : războaiele sunt treptele pe care Rusia urcă spre ţinta măreţiei ei.

Ordinea autocraţiei a fost şubrezită în momentele în care reculul strategic provocat de înfrângerile militare a oferit ocazia unui reformări, fie şi parţiale. Invincibilitatea statului a fost înlăturată pe câmpul de luptă, deschizând un capitol de căutări şi de schimbări. Eşecurile au însemnat, în secolele XIX şi XX, prilejul unor mutaţii spectaculoase. Stabilitatea despotismului a fost asigurată doar de triumful ce ocaziona o nouă exaltare a grandorii puterii ruse.

Brutalitate şi despotism

Pentru Imperiul Rus, cel de dinainte de 1917, înfrângerile umilitoare au constituit fundalul experimentelor constituţionale care au temperat autocraţia. Epoca marilor reforme iniţiate de Alexandru al II-lea este răspunsul politic la catastrofa din Crimeea. Concesiiile lui Nicolae al II-lea au ca scop evitarea colapsului provocat de războiul cu Japonia. Deloc paradoxal, slăbiciunea Imperiului permite o modestă şi limitată creştere a libertăţii politice în Rusia.

Iar acest tipar al înfrângerii ce înseamnă prilej pentru schimbare este vizibil şi în momentul în care perestroika şi glasnost sunt imaginate de către elita sovietică. Nu este vorba aici de un gest de generozitate umanistă, ci de evaluarea impasului generat de imposibilitatea de a menţine un ritm al înarmării şi al confruntării. Anul 1991 este posibil doar pentru că URSS pierde “războiul rece”.

Regimul Putin se înrădăcinează în această tradiţie marcată de trauma lichidării URSS şi de episoadele de retragere ce urmează: ca şi în cazul nazismului, putinismul apelează la un mit fondator al umilirii şi al trădării. Ascensiunea lui Putin este grăbită de un război, cel cecen, menit să restabilească prestigiul imperial.

Ferocitatea cu care Vladimir Putin urmează politica de agresiune în Ucraina nu este un accident, ci reflexul înţelegerii acestei dinamici istorice. Cleptocraţia lui Putin este dependentă, spre a supravieţui, de un stat al arbitrariului şi al controlului totalitar. Vocaţia imperială serveşte spre a întări edificiul autocraţiei. Resentimentul anti-occidental este utilizat drept combustibil al acestui război ce vizează restabilirea puterii ruse în zonele privite ca aparţinând, istoric, Imperiului. Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro