Declin și renaștere națională în Franța. Ce diagnostic? Care este calea?

1. Contextul : Vulcanul care somnolează, se trezește

În decembrie 1989 planeta întreagă a asistat la sfîrșitul televizat a cuplului Ceaușescu. Imaginile repetate atunci serveau de avertisment politic și istoric : Cine nu merge în pas cu Istoria va sfârși străpuns de gloanțe. Exit comunismul! Se ieșea dintr-un ciclu istoric și se anunța triumful neoliberalismului. Promisiunile noului ciclu ? Creșterea economică, diminuarea inegalităților sociale, optimismul consumului, victoria democrației și declinul ideologiilor. Era imaginea «Imperiul Binelui», după o formulă inspirată a polemistului Philippe Muray.

Unde suntem în 2022 ?

S-a trecut de la creșterea economică nelimitată la descreștere și delocalizări. De la optimismul consumului la amenințarea unor crize financiare, economice ; mai nou și crize sanitare și energetice. De la festivism și societate de divertisment la catastrofism. Nu mai suntem în optimism colectiv, ci în anxietate, resemnare și oboseală de sine. Suntem în dominația elitelor mondializate.

Inegalitățile sociale s-au amplificat. Pe vremea marii industrializări în Statele Unite, patronul uzinelor Ford evoca termenul lui Orwell: decența socială. Un patron nu ar trebui să câștige mai mult de 40 de ori ca un muncitor: altfel cine ar mai cumpăra mașinile Ford ? În 2016, 62 de persoane din lume dețineau jumătate din bogăția ansamblului populației mondiale. După pandemia cu Covid, aflăm că miliardarii au devenit multimiliardari.

Declinul ideologiilor? Nu!Asistăm la explozia ideologiile «neo-progresiste», ideologii revendicative care prin cultura resentimentului erodează unitatea națională. Stânga de azi a abandonat distingo social pentru a îmbrățișa opoziția etnică și rasială. Nu inegalitățile sociale contează. Suntem în ideologia de corectitudine politică, derivată din modelul de multiculturalism: societatea este o sumă de comunități etnoculturale. Pentru « comunitățile victime », nația este o sumă de comunitarisme. Stânga de azi seamănă cu un puzzle. Nația devine o sumă de comunități separatiste care au multiplicat barierele între diferite categorii de populație. Noile derivate ale ideologiei de corectitudine politică sunt cancel culture (cultura anulării trecutului) și woke (cultura trezirii minorităților). Revendicările minoritare au ca ideologie culpabilizarea majorității naționale. Ca resentiment și revanșă, se reinventează confrontarea de rasă. Logică rasistă este inversată.Realismul woke condamnă privilegiul albului și incită la segregarea rasială, în numele antirasismului. Jurnalul New York Times a instituit regula de a se scrie ”albi” cu minuscule și Negri cu majuscule. Lobby LGBTQ+ devine o forță de presiune politică. Ținta realismului woke este transformarea ideologică. Precum realismul socialist, realismul woke are ca țintă să curățe limbajul de impuritățile istoriei și să modifice mentalitățile omului nou. Pentru că realismul woke preconizează un om nou. Și omul nou deconstruiește trecutul. Statui ce trebuie dărâmate. Filme ce trebuie proscrise. Conferințe interzise dacă nu sunt în corectitudine politică. Publicități sunt cenzurate, în sensul discriminării pozitive. Profesori de universitate sunt îndemnați să practice corectitudinea politică. În numele identităților minoritare trebuie instrumentalizată victimizarea, chiar dacă militanții nu au suferit personal discriminare, iar opresorii invocați nu sunt contemporani.

Neo-feminismul face și el parte din noua ideologie progresistă. Ca anecdotă, amintim că în ultimul James Bond, care va ieși pe ecrane în aprilie 2022, eroul mitic James Bond, agentul 007, se află în Jamaica. Este chemat de urgență pentru a deznoda o criză planetară. Și când este anunțat celebrul 007, spectatorul va descoperi că 007 nu mai este James Bond, ci o femeie neagră. Bond este Bond, dar 007 a fost înlocuit de o femeie neagră superinteligentă. Ea își ridică privirea asupra lui Bond și surpriză! Ea nu are nici o dorință să sară în patul lui Bond, ca în episoadele precedente. Pe scurt, Bond e Bond, dar va trebui să învețe lecția #MeToo. Iar termenul de James Bond Girls va fi înlocuit cu termenul de James Bond Women, termen mai corect politic.

Se spune că Franța « rezistă » în fața propagării noilor ideologii progresiste care vin din campusurile americane. În ianuarie 2022, într-un colcviu organizat la universitatea Sorbona, au fost puse în evidență o serie de derive legate de « intersecționalism ». Această ultimă ideologie vrea să mobilizeze mișcările minoritare pentru convergența luptelor, contra unui dușman comun. Dușmanul comun? Majoritatea națională, albul, colonialistul, bărbatul, heterosexualul.

2. Doi intelectuali critici

Michel Onfray și Eric Zemmour dezbat adesea pe scena mediatică, teme legate de prezentul și viitorul Franței. Primul este filozof și orientarea sa politică este stînga clasică: confruntarea socială. Zemmour este un intelectual în politică; orientarea sa este de dreapta: el pledează revenirea la gloria nației. Dacă cei doi intelectuali au orientări politice diferite, și unul și altul evocă declinul Franței de astăzi și încearcă să contureze « calea viitorului ». Zemmour pleacă de la analiza trecutului pentru a creiona o viziune de renaștere națională. Calea ar fi mobilizarea francezilor în apărarea patrimoniului și suveranității Franței. Nimeni nu ne poate împiedică, repetă Zemmour, să ne iubim țara. Cu acest gând Zemmour s-a lansat în ianuarie 2022 în alegerile prezidențiale.

Onfray crede mai degrabă în viziunea ciclică a Istoriei (Oswald Spengler): o civilizație se naște, crește și după ce atinge o epocă de aur, descrește și intră în declin. Decadența actuală a Franței face parte din dinamica civilizațiilor pe termen lung: ele se nasc, strălucesc, decad și mor. Acest declin poate fi atenuat prin educația populară, ca soluție de salvare națională. Onfray nu crede în ideea platoniciană a filozofului rege și a regelui filozof. Pentru Onfray, Zemmour candidat la alegerile prezidențiale s-ar plasa într-o postură platoniciană, după care filozoful ar putea fi salvatorul nației. Deși apreciază calitatea și soliditatea ideilor lui Zemmour, Onfray evocă «aventura Zemmour», în sensul de aventură politică ce va fi, foarte probabil, barată de adversarii politici. Se spune, atunci când e vorba de prezentul și viitorul Franței, Onfray ar fi pesimist și Zemmour optimist.

Este interesant de observat preocuparea comună pentru analiza « declinului Franței »; Onfray este autorul cărții Decadence, Zemmour al cărții Suicide francais.Dacă diagnosticul e asemănător, viziunea despre salvarea nației e diferită. Cei doi intelectualicunosc istoria Franței și stăpînesc vocabularul savant. Ei se mobilizează și prin practici sociale care ar putea atenua acest« declin al Franței». Onfray multiplică crearea de universități populare și numărul de conferințe în întreaga țară; ținta fiind « popularizarea » filozofiei. Zemmour , jurnalistul politic și candidat la cea mai înaltă funcție a statului, multiplică interviurile și întînlirile cu electori pentru a face cunoscut programul său de « salvare a Franței» .

Pentru că ne aflăm într-un context de confruntare ideologică și politică, în care țările din Europa își caută CALEA, ne-am propus o scurtă analiză de comunicare politică a două viziuni despre viitorul Franței. Vom prezenta așadar un portret alternativ a celor doi intelectuali, și o analiză a celor două viziuni, subliniind o serie de elemente de originalitate narativă și retorică.

3. Michel Onfray: « Valori populare »

Cine este Michel Onfray ? Autor a peste 100 de cărți, profesând filozofia și literatura, Michel Onfray a creat Universitatea populară la Caen în 2002, Universitatea gustului în 2006, Universitatea nomadă în 2019. Este cofondator al Frontului Popular și al revistei Valori Populare.

Filozof și pamfletar, Onfray consideră că asistăm la confruntarea între dominați și dominanți. Mai există democrație atîta vreme cât nu se ține cont de un referendum ? Mai există democrație când se impun poporului decizii luate într-un congres de funcționari de la Bruxelles? Pentru Onfray, Statul Maastricht este doar o rotiță a guvernului viitorului, acel Statul mondial evocat de Jacques Attali (Demain qui gouvernera le monde?).

Ca tribun al poporului, Onfray spune că pentru a discredita mișcarea de protest a vestelor galbene (octombrie 2018 pîna la declanșarea restricțiilor legate de pandemia, în 2020 ) , puterea a folosit mijloace dintre cele mai deloiale: dispreț, minciună, desconsiderare. Li s-a făcut un proces de imaturitate: prea proști, prea inculți, prea provinciali, prea analfabeți, prea debili, prea sub-diplomați. Onfray se poziționează clar : «A apăra poporul, națiunea, existența și identitatea națiunii, nu înseamna a fi xenofob. Dimpotrivă, este un semnal contra desconsiderării exercițiului democratic din partea guvernanților »(Grandeur du petit peuple).

Viziunea populară și valori populare

În Revista Valori populare, lansată în iunie 2020 de un grup de intelectuali critici din jurul lui Michel Onfray, se anunță că Frontul popularva fi o «mașină de război pentru plebe», « viziunea unui grup critic», a unui « Parlament de idei», în care «poporul» va veni cu propoziții pentru a reconstrui lumea. Constituirea unui front popular are ca țintă să frâneze tendința de « populicid », adică de trădare a intereselor poporului. Poziționarea revistei este «populistă», în sensul de «antisistem», de opoziție față de guvernanți, care practică populicidul,sacrificarea poporului pe plan politic, economic și social. Etienne Chouard, un membru al acestui Front popular, spune « politicienii nu sunt incompetenți; ei sunt inteligenți și corupți. Ei își văd de treaba lor, contra intersului general și în slujba celor bogați, care i-au pus la putere exact pentru asta. Să spunem că sunt incompetenți ne-ar împiedică să vorbim despre trădare, de trădarea politicienilor ».

Primul număr al revistei propune « metoda insurecțională neviolentă » , cu referință la Discurs asupra servitudinei voluntare, a lui La Boétie. În editorialul revistei, Onfray prezenta câteva repere fundamentale ale acestei metode insurecționale care demontează mecanismul puterii, oricare ar fi puterea, fie ea religioasă sau politică :

Puterea nu ține de tiran, ci de supușii care îi alimentează puterea. Cum putem combate puterea? Nu trebuie stins focul cu apă, trebuie doar să nu mai alimentăm focul cu lemne. Focul puterii este alimentat de slujitori prin servitudinea lor voluntară, pe care și-o imaginează ca fiind naturală. Supunerea voluntară îi face pe oameni complici la putere. Prin urmare, ei sunt primii responsabili de relele ce le cad pe cap. Pentru a-și asigura puterea, tiranul oferă slugilor pâine și jocuri. El rezistă datorită curtenilor care îl mint, îl flatează. Principiile asupririi nu sunt forța armată, ci organizarea piramidală a puterii, în care fiecare tiranizează pe cel aflat pe o treaptă inferioară, și tot așa până la baza piramidei. De unde îndemnul cheie: Fiți hotărâți să nu mai serviți, și veți fi liberi !

Onfray explică mecanismul servitudinii cu convingerea că poporul trebuie să înțeleagă mecanismul dominației. Pentru Onfray soluția nu este revoluția ; nici cea a jacobinilor (Robespierre și ghilotina), nici cea a lui Marx (revoluția proletariatului). Calea este educația, popularizarea cunoștințelor. De unde și ideea de universitate populară nomadă.

Onfrey și populismul poporului

Ideile lui Onfray ne duc cu gândul la critica elitelor mondializate de către sociologul american Christopher Lasch (The Revolt of Elites: And thes Betrayal of Democracy). Lasch evocă populismul poporului, care constată ruptura între vârf și bază și revendică solidaritate socială, nevoia unei producții locale și a unei guvernanțe locale. Lasch propune termenul de elite mondializate pentru a-i numi pe cei care controlează fluxul internațional de bani și informații, care prezidează fundațiile filantropice și instituțiile de învățământ superior, care gerează instrumentele de producție culturală și fixează termenii dezbaterilor sociale și politice. Elita mondializată dirijează companiile, guvernele, ministerele. Ideologia lor este : liberalism, cosmopolitism, concurență și rentabilitate. Ei fac parte dintr-o elită transnațională care se situează printre cei 20% de clasă superioară în venituri și care beneficiază de paradisuri fiscale. Ei îi percep pe oamenii obișnuiți ca mediocri, provinciali și incapabili să voteze cum trebuie, adică în favoarea neoliberalismului. Ceea ce poporul dorește ca protecție socială și atașament pentru țara și regiunea lor, elita mondializată consideră un obstacol la extinderea pieții și a capitalizării financiare.

Onfray cristalizează o stîngă intelectuală care se mobilizează pentru « grandoarea micului popor » și pentru democrație și suveranitate națională. Onfray este discipol a lui Nietzsche, pentru care cunoașterea este un bun necesar celor din popor; aceștia au nevoie de cunoaștere ca să înțeleagă lumea în care trăiesc și să se poată emancipa. Pentru Onfray (Grandeur du petit peuple) cultura nu trebuie să servească o plăcere estetică a cîtorva; ea trebuie să se servească emancipării celor considerați a avea « vieți minuscule ». A criminaliza, a demoniza, a psihologiza fidelitatea unor intelectuali față de popor, tradiții și patrimoniu, este, spune el, o dubioasă tentație în lumea politică. Onfray evocă și termenul de «anarhie pozitivă », termen propus de Proudhon. Nu este vorba de o revoluție sîngeroasă împotriva a tot și a tuturor; nu e nevoie de a asasina și confisca bogățiile. Nu e nevoie de a distruge ci de a construi. E nevoie de o « micropolitică » concretă și eficientă. Onfray evocă o « revoluție fără fanfară ».

4. Eric Zemmour : « Fenomenul Z »? « Aventura Z »?

Cine este Zemmour ? Eric Zemmour este un cunoscut jurnalist, eseist, polemist francez. Autor de cărți de analiză politică de mare succes. Ultima sa carte La France n’a pas dit son dernier mot (2021) este în topul vânzărilor de librărie și pe Amazon. Cartea sa precedentă, Le Suicide français (2014)a fost de asemenea un succes record de librărie. Am citit cu atenție și curiozitate sporită aceste două cărți. De la 1 decembrie 2021, Zemmour a creat propriul partid: RECONQUÊTE (Recucerirea). Este candidat oficial la alegerile prezidențiale din aprilie 2022, candidat de dreapta. Zemmour ar putea fi viitorul președinte al Franței.

Jurnalistul și analistul politic. Fenomenul Z a modificat sever orientarea confruntărilor politice. Nici un partid nu mai poate evita tematica avansată de el în dialogul politic și social: suveranitate națională, revalorizarea patrimoniului, educația laică, imigrație selectată și asimilarea imigranților.

Începând cu toamna anului 2021,este evocat un veritabil fenomenul Z, pentru că personajul stârnește atracție și repulsie, interes și pasiuni și nu numai în Franța. Ne întrebăm de ce vocea lui Zemmour este mai audibilă și mai legitimă între celalte voci politice? Credem că saltul percutant în intențiile de vot înregistrat de acest candidat la președinția Franței se datorează originalității programului (viziune pe termen lung și narativul de renaștere națională) și originalității retorice. Argumente :

Originalitatea programului politic

Citim în anunțul partidului RECONQUÊTE (Recucerirea): «Acest partid refuză declinul Franței și vrea să asigure apărarea identității noastre, a familiilor noastre, a patrimoniului nostru. Partidul pornește la recucerirea deplină a securității noastre, a libertăților noastre, a puterii și suveranității noastre. El este re-unirea poporului francez care se bate pentru supraviețuire, viitorul Franței și apărarea civilizației noastre».

Zemmour vorbește in numele guvernaților și a «înrădăcinaților», a majorității înrădăcinată în teritoriu, limbă și cultură, o majoritate atașată națiunii, istoriei și tradițiilor. Această majoritate se simte amenințată în sentimentul de identitate națională prin daunele identitare și patrimoniale produse de mondializare pe de o parte și de ideologiile neo-progresiste pe de altă parte. Față de elitele mondializate delocalizate care sunt rupte de identități naționale și de atașamente locale și trăiesc o «mondializare fericită», «înrădăcinații» vor să conserve un patrimoniu imaterial, un stil de viață, valori comune, o solidaritate și o respirație națională. Ei fac din identitatea teritorială și culturală o valoare de atașament, de continuitate și de mândrie națională.

Discursul lui Zemmour deranjează. Îi deranjează pe jurnaliștii. Spune el: jurnaliștii sunt 99% de stânga și eu sunt de dreapta. Eu vorbesc franceza, ei vorbesc corectitudine politică. Eu sunt contra curent, ei sunt mainstream. Discursul său deranjează guvernanții și celalte partide politice, obligate să-și revadă programele, cu riscul de a-și pierde electorii. Deranjează elitele cosmopolite, pentru că valorizează identitatea și suveranitatea națională ca orizont de renaștere națională. Deranjează și minoritățile ivite din imigrație, pentru că pledează asimilarea. Zemmour se prezintă ca fiu de emigrant din Algeria, evreu de cultură berberă, asimilat la cultura și valorile Franței. El îl citează adesea pe scritorul Roman Gary care spunea: în sângele meu nu este nicio picătură de sânge francez, dar Franța curge în venele mele (…). Nu e de mirare că este taxat de către stânga progresistă ca fiind reacționar, conservator, revizionist, rasist și chiar antisemit.

Originalitatea narațiunii : trecut, prezent și viitor

În cartea Le Suicide français citim: Trecutul nostru glorios pledează pentru viitorul nostru. Discursul său politic se folosește de trecut pentru a diagnostica prezentul și a pleda renașterea națională. În prezent, spune Zemmour, Franța se culcă, Franța moare. De la Revoluția franceză încoace, Franța a impus ideile sale despre libertate, fraternitate, egalitate. A impus limba, cultura și civilizația franceză. A reușit rezistența în fața nazismului. Acum Franța se hrănește cu valori și moravuri opuse celor edificate timp de secole.

Discursul lui Zemmour rezonează cu ideile istoricului Ernest Renan (pe care îl citează) din celebra conferință la Sorbona în martie 1882; definiția unei națiuni leagă două lucruri, spunea Renan. Trecutul ca posesiune a unei moșteniri bogată în amintiri și consimțământul actual, dorința de a trăi împreună și a pune în valoare moștenirea trecutului. Existența unei națiuni, este un plebiscit de fiecare zi. Și asta este patria, nația ; sentimentul de a trăi împreuna un destin. În acest sens, romanul național predat la școală, spune Zemmour, trebuie să-i facă pe elevi să fie mândrii de Franța. Critica și revizuirea istoriei este treaba academicienilor, nu a educației naționale. Școala trebuie să fie neutră în raport cu ideologiile minoritare de sex, gen, etnie, rasă. Educația națională trebuie să asimileze, să unifice, nu să divizeze. Să creeze atașamente față de nație și nu resentiment.

Elitele au dezintegrat poporul privându-l de memoria sa națională, prin deculturare. Elitele politice, economice, intelectuale și mediatice se felicită de moștenirea lui mai 1968. Elita mondializată percepe oamenii obișnuiți ca mediocri, provinciali și incapabili să se gestioneze și să voteze cum trebuie. Ceea ce poporul dorește ca protecție socială și atașament pentru țara și regiunea lor, elita mondializată consideră un obstacol la extinderea pieții și a capitalizării financiare. Vocea celor mulți trebuie luată în considerație ca element de unitate și democrație.

Originalitatea retorică

Iată cîteva elemente de originalitatea retorică pe care le-am putut sesiza din lectura atentă a cărților și intervențiilor mediatice a lui Zemmour:

(1) Programul său pune problema nu a unor mici cifre de consum ci a unei viziuni despre Calea de urmat. În timp ce candidații la cea mai înaltă funcție a țării au propuneri reformiste pe termen scurt, Zemmour vine cu o viziune pe termen lung. Calea este renașterea națională. Stâlpii de susținere ai renașterii naționale sunt: mândria națională, patriotismul, apărarea unei civilizații vechi și respectate, apărarea patrimoniului. Chiar dacă nu va cîștiga alegerile (ceea ce este previzibil), temele de dezbatere publică vor fi înscrise pe agenda comunicării politice.

(2) Ca politician se exprimă clar, evitând limba de lemn, ca nici un alt candidat. Un exemplu în plus ca ilustrare: « Imigrația trebuie stopată. Nu sunt Moș Craciun al umanității. Eu vreau să salvez Franța! ». Zemmour precizează că ținta sa politică este nu de a reforma Franța ci de a o salva.

(3) Discursul politic a lui Zemmour este considerat ca fiind cel mai articulat dintre discursurile de campanie electorală în 2022. El este un intelectual în politică. În comunicarea politică știm bine că elementele de limbaj sunt pline de sens. Din analiza narațiunii și retoricii discursului, constatăm apelul constant la elemente ce provin din toate cele trei registre de cunoaștere: gândirea cotidiană, ideologiile dominante (pe care le deconstruiește) și elemente din științele sociale și istorice. Ele se împletesc natural și coerent.

Când se raportează la gândirea cotidiană și la omul de pe stradă. Zemmour spune: nudiscursul meu generează frică. Discursul meu exprimă temerile, durerile majorității populației din Franța. Temele de dezbatere națională sunt cele care îi preocupă pe francezi:suveranitatea națională, laicitatea, imigrația, islamul, insecuritatea culturală, insecuritatea civică și pericolul terorist. De altfel, Zemmour se sprijină adesea pe sondaje când se adresează omului de rând. De exemplu, o majoritate de francezi invocă neîncrederea în guvernanți, disprețul guvernaților pentru așa numită «Franța periferică» și pentru «micul popor» . Zemmour vorbește în numele celor uitați de guvernanți.

(4) Referiri savante. Discursul său este structurat și exemplificat cu referințe savante din sociologie și istorie, de analogii mentale și referințe literare. Așa se explică de ce cărțile lui sunt foarte citite. Între altele, Zemmour face referiri la Ellie Kedourie, specialist în analiza naționalismului, care propune trei timpi : înflorirea națiunii, declinul și renașterea. Narativul discursului candidatului Zemmour este structurată în trei timpi: valorizarea trecutului, specificitatea națională și critica elitelor.

În multe privințe, discursul lui despre nație rezonează cu ideile istoricului irlandez Benedict Anderson. În cartea Imagined Communities, Anderson se întreba: Ce face posibil ca oameni care se încrucișează pe stradă și nu se cunosc să se simtă legați unii de ceilalți? Răspunsul? Acești oameni se includ unii pe alții într-o formă imaginată. Forțe afective fac posibilă acest sentiment de includere. Membrii unei comunități naționale locuiesc împreună pentru că-și imaginează că fac parte din Statul-națiune. Co-naționalii tricotează un soi de membrană morfologică, invizibilă, abstractă, imaginată. Un soi de potențial imunitar, care se poate actualiza sub forme concrete de manifestare și mobilizare națională, când comunitatea imaginată se simte amenințată de forțe din afară. Se știe că acest concept comunitate imaginată a făcut carieră academică, pentru că el apare ca o dublă construcție: obiectivă și simbolică. Națiunea apare ca o communitate politică, imaginată ca fiind limitată și suverană; limitată de frontiere și suverană ca politică.

Am putea spune că ideile lui Zemmour converg către ideea de populism patrimonial, termen propus de specialistul în științe politice Reynié Dominique. Sintagma este folosită pentru a desemna sentimentul de deposedare de resurse naturale, mobiliare, economice și culturale. Este vorba de un sindrom resimțit de marea majoritate a populației care trăiește excesele neoliberalismului, pe propria sa piele. Este vorba de sentimentul celor care consideră că satul lor, regiunea lor, țara lor sunt locuri de atașament profund pentru orice individ cultural construit. Acest sindrom exprimă teama de deposedare de bogății naturale, de tradiții culinare, de tradiții culturale. Populismul patrimonial cristalizează și teama de supraviețuire a culturii occidentale în fața unui globalism cultural. Citeste continuarea pe contributors.ro